Este convins că întotdeauna, tot ceea ce face el, este foarte bine. Ce mai, frizează perfecţiunea. Dar, totuşi, este conştient că perfecţiune, nu este decât Dumnezeu. Atunci a decis că, fiind şi el atât de perfect, este unsul lui Dumnezeu pe pământ. Rege cum ar veni. Aşa că şi-a uitat numele de botez şi şi-a spus Arthur. Regele Arthur. Aşa cum a văzut el într-un film, cu unii care stăteau la o masă rotundă şi puseseră săbiile pe ea, sub comanda Regelui Arthur.
Lui Arthur i se pare chiar că şi seamănă fizic cu cel pe care îl văzuse în film. Despre Excalibur, nu poate fi vorba, pentru că în războaiele pe care le poartă, nu are nevoie de arme. De altfel, nici nu prea poartă războaie Dar mai mereu, în loc de Excalibur, are în mână o sticlă de cola. Bea, dacă visteria îi permite, câte 5-6 sticle mari pe zi.
Ca orice rege, Arthur domneşte peste un regat. Care, ca orice regat, unde nu are voie să pătrundă oricine, are porţile ferecate cu un lanţ gros, de care atârnă un lacăt şi mai gros, ruginit, care se vede că nu a mai fost deschis de foarte multă vreme. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că Arthur nu şi-a mai părăsit demult regatul. Dimpotrivă. Pleacă aproape în fieare zi şi munceşte cu ziua prin sat. Este nevoit pentru că s-a certat cu primarul şi acesta i-a tăiat ajutorul social. Poate să iasă fără probleme pe oriunde, pentru că, deşi au porţi din tablă la intrare, în rest, graniţele regatului nu au deloc gard. O parte l-a pus regele pe foc, o parte l-a folosit la cârpirea noului palat în care locuieşte acum. Spunem „nou palat”, pentru că a existat şi unul vechi, dar pe care l-a dărâmat. Era moştenit de la bunici. Construcţie ţeapănă, din beton cu fier-beton şi cărămidă sănătoasă. Mare de tot. Câteva camere spaţioase. Acum nu au mai rămas din el decât ruinele, care se mai văd ici acolo iţindu-se dintre scaieţii şi oţetarii crescuţi de-a valma în grădina palatului.
Casa distrusă și traiul sub pământ, în fântână
Legenda distrugerii vechiului palat este ambiguă. Poveştile nu seamănă între ele.
Arthur spune că s-a pus cu barosul pe vechiul palat, pentru că după moartea bunicilor, sora lui şi-a revendicat partea. Şi ca să nu-l împartă cu ea, s-a decis că mai bine face palatul una cu pământul. I-a luat ceva timp. Construcţia era ţeapănă. Bunicul care o ridicase fusese şef de şantier de construncţii. A doua variantă a dispariţiei primului palat, care circulă prin sat, spune că regele ar fi vrut să deschidă o discotecă în vechiul palat. Dar i s-a părut că locul este puţin cam strâmt. Că sunt prea multe camere mici şi pereţi interiori inutili, aşa că s-a apucat cu barosul să-i dărâme, să facă o cameră mare şi loc de dans. Şi a tot dărâmat, până a distrus structura de rezistenţă a clădirii şi s-a trezit cu tavanul căzându-i în cap.
Oricum, în ambele variante, Arthur a reuşit să facă, de multe ori prin muncă grea, să se aleagă praful din vechiul palat din beton armat şi cărămidă. Nu se consideră însă deloc păgubit. Dimportrivă. Consideră că este de două ori câştigat. Nici nu mai trebuie să împartă nimic cu soru-sa, nici nu mai trebuie să plătească la primărie impozitul pe clădire. De altfel, Arthur este total împotriva impozitelor. Nici pe terenul din curte nu a plătit niciodată nimic. Ăsta a şi fost motivul cerţii cu primarul, care i-a tăiat socialul.
Cu palatul dărâmat, Arthur a fost nevoit să se adăpostească o perioadă în fântâna unde se aduna apa de ploaie. Şi ea un adevărat buncăr din beton. Subţire sus, la intrare, ca o fântână mică, dar larg sub pământ. Cam 4 x 4. Aici a sălăşluit Arthur o vreme, până a reuşit să strângă ceva placaj, câteva cartoane şi şipcile care i-au mai rămas din gard şi să-şi construiască al doilea palat. Care are o cameră mică, cât să înjghebeze un pat şi un soi de hol pe care abia încape o persoană, care ţine loc şi de bucătărie.
Crucea din cimitir a bunicii, pusă la mormântul pisicii
Şi cum orice rege trebuie să lase ceva memorabil în urma lui, nici Arthur al nostru nu face excepţie. Până acum i-au ieşit două.
Mai întâi, a adus o contribuţie esenţială creştinismului. A stabilit cam ce termen de valabilitate are o cruce, ca să stea la căpătâiul unui mort. Asta s-a întâmplat când lui Arthur i-a fost omorâtă pisica de câinele din curte. Harnică pisică. Prindea şoareci ca nimeni alta. Acum, ori de câte ori se trezeşte cu câte un şoarece prin pat sau îl vede urcând pe pereţii din placaj, îşi aminteşte de ea. Aşa că a considerat că nu este suficient doar să o îngroape, pur şi simplu. S-a decis că se cuvine să pună şi un semn în acel loc. Aşa că a luat o roabă, s-a dus în cimitir, a smuls crucea de la căpătâiul bunicii, a adus-o în curte şi a pus-o unde îngropase pisica, cu tot cu numele bunicii pe ea. Explicaţia gestului a fost simplă: „Bunica a murit demult. Nu-i mai trebuia crucea la cap”.
Cea de-a doua faptă notabilă a lui Arthur, a fost că, deşi despre monarhie unii spun că este desuetă, el este un om modern. Deşi noul palat, făcut din plăci de placaj şi resturi de gard, se poate spulbera oricând la o adiere mai puternică, Arthur i-a pus deasupra, pe acoperiş, două panouri solare. Astfel încât degeaba i-au tăiat curentul pentru că nu l-a plătit. Cu cele două panouri, despre care nu-şi mai aduce aminte de unde le-a făcut rost, două baterii de maşină şi câteva fire, palatul regelui Arthur este luminat ca ziua. Ba încă mai are şi o sculă de cântat, căreia regele îi dă drumul cu mândrie şi joacă îndrăcit după muzica ei. Dar mai mult afară, că înăuntru dacă bate pasul mai tare, riscă să doarmă iar în fântână.
O Ea tăcută, care prăjește mici în tigaie
Regatul regelui Arthur, are un singur supus. Guinevere a lui este uşor cu dizabilităţi. Merge uşor strâmb şi nici nu prea înţelege ce i se spune, dar nici nu prea se înţelege ce spune. De altfel, nici nu prea spune nimic, ceea ce-l face pe Arthur extrem de fericit, că nu-l bate nimeni la cap, nici măcar când aruncă prin curte sticlele de cola pe care le goleşte.
În seara când i-am vizitat regatul, Guinevere, pe tăcute, prăjea în tigaie câţiva mici dintr-o casoletă şi mesteca într-un ceaun cu varză. Cina Majestăţii Sale. Şi a ei, de-o mai rămâne ceva. Din când în când, avea grijă să golească ligheanul pe care îl pusese pe pat, ca să nu se ude aşternuturile regale, pentru că începuse să plouă şi acoperişul nu era chiar bine însăilat.
Personajul pe care vi l-am descris nu este o ficţiune. El există în realitate. Trăieşte în Ceptura, judeţul Prahova. Se numeşte... dar ce importanţă mai are asta? De Arthur îl ştie toată lumea. Îi puteţi găsi uşor regatul, pe şoseaua principală, care traversează localitatea. Pe porţile de tablă a scris cu vopsea albă: „Nu am Covid” iar dedesupt şi-a trecut numărul de telefon.
E primitor. Şi nici nu trebuie să bateţi la poartă ca să intraţi. Ocoliţi.