Mari muzicieni precum Chick Corea, John McLaughlin şi Dianne Reeves şi-au demonstrat clasa mondială la Bucharest Masters of Jazz.

Succesul festivalului Bucharest Masters of Jazz, organizat de firma Media Services Events – patru zile de muzică bună găzduite, săptămâna trecută, de Sala Palatului din Bucureşti, a contrazis prejudecăţile celor care consideră jazzul – muzica instrumentală, în general – un gen de nişă, accesibil doar unui număr restrâns de “iniţiaţi”. Imensa Sală a Palatului (aproape 5.000 de locuri) a fost aproape plină în fiecare seară, culminând cu ultimul recital, cel de duminică – în care au cântat Five Peace Band, capetele de afiş ale festivalului –, pentru care biletele erau epuizate de ceva vreme şi în care sala a fost plină ochi. Aceasta deşi cei cinci artişti reuniţi într-un “band” au fost şi cei mai scumpi, biletele ajungând la 300 de lei.

De altfel, biletele nu au fost deloc ieftine în cele patru zile de festival, preţul oscilând între 50 de lei şi 300, în ultima seară. Nu a fost un impediment pentru iubitorii de jazz, fie ei cunoscători adevăraţi (care recunoşteau momentele de excepţie, le savurau şi dădeau tonul aplauzelor) sau snobi cu bani (mulţi recunoşteau că sunt prezenţi în urma unui bilet făcut cadou de cineva apropiat), cu toţii s-au bucurat că au fost, timp de câteva ore, în aceeaşi sală cu nume precum Chick Corea, John McLaughlin, Dianne Reeves, Count Basie Orchestra sau Al Jarreau, prin urmare au ce să povestească mai departe “amărâţilor” care n-au fost de faţă.

Succesul festivalului se putea observa, dincolo de securitatea foarte strictă care domnea la intrare şi în sală, şi după numărul foarte mare de bişniţari, mai mult sau mai puţin “coloraţi”, care agasau pe cei care se apropiau de Sala Palatului, cu oferte, bineînţeles, la suprapreţ. Dincolo de această revenire în forţă a bişniţei de prost-gust, un alt motiv de neplăcere (şi o bilă neagră pentru organizatori) a fost schimbarea orei de începere a concertelor în timpul festivalului: astfel că cei care au venit vineri, punctuali, la ora 19 au aflat că, din acea seară, din motive necunoscute, spectacolele încep la ora 20, aşa că n-au avut ce face decât să strângă din dinţi şi să-şi numere banii pentru taxi.

Aer de New Orleans, la Sala Palatului

Momentul de vârf al festivalului a fost cel din ultima seară, când pe scenă au urcat cei cinci muzicieni excepţionali din Five Peace Band. Deşi atât pianistul Chick Corea cât şi chitaristul John McLaughlin mai putuseră fi văzuţi la Bucureşti, în recitaluri individuale, de data aceasta ei au venit însoţiţi de alţi trei interpreţi de elită: Christian McBride (la chitară bas şi contrabas – muzicianul a cântat de-a lungul vremii alături de Herbie Hancock, Sting sau James Brown), saxofonistul Kenny Garrett (a cântat alături de legendarul Miles Davis) şi bateristul Vinnie Colaiuta (considerat, neoficial, ca unul dintre cei mai buni baterişti din lume, a cântat cu Frank Zappa şi Steve Vai, dar şi alături de Sting şi chiar Megadeth).

Cei cinci muzicieni i-au “îmbătat” timp de aproximativ două ore (separate de o pauză de o jumătate de oră) pe spectatori cu o avalanşă de sunete în diverse maniere, de la jazzul clasic la rock, fiind un exemplu strălucit de “fusion”. Pasajele electrice şi-au avut din plin locul, faţă de serile precedente, dar acum accentul nu s-a mai pus pe abilităţile excepţionale ale marelui chitarist, ci pe “dialogul” dintre el şi Chick Corea sau pe schimbul de replici “îndrăcit” dintre chitară şi senzaţionalul saxofonist.

Dacă artişti precum Al Jarreau (scund, îndesat, dar cu o energie debordantă, la cei peste 60 de ani), cu combinaţia sa de jazz şi R&B, prezentă în topurile ambelor categorii, sau atractiva Dianne Reeves (care te făcea să te simţi în New Orleans-ul clasic, pre-Katrina) au fost mai accesibili publicului larg, sofisticatul Monty Alexander, alături de colegii săi de trio, s-a adresat mai mult “cunoscătorilor”. Muzicianul născut în Jamaica a delectat totuşi publicul cu o interpretare personală a marelui hit al lui Bob Marley, “No Woman No Cry”.

O menţiune specială merită şi cvartetul trompetistului Erik Truffaz, care a cântat în deschiderea serii de sâmbătă, de departe cei mai dificili, dar şi cei mai interesanţi artişti din festival. Cei patru – clape, bas, tobe şi trompetă – au abordat o muzică aproape experimentală, cu sample-uri electronice şi tendinţe de trip-hop suprapuse peste liniile de jazz clasic. Tristeţea trompetei şi sunetele de avangardă se potriveau de minune cu sobrietatea interpretului, al cărui “Mulţumesc” periodic, învăţat special pentru spectatorii români, sporea şi mai tare aerul de straniu care stăpânea pe scenă.

De-a lungul serilor, în sală au putut fi observate celebrităţi precum Dan Bittman, A.G. Weinberger sau ziaristul Robert Turcescu.

VA URMA

Se pregăteşte Nigel Kennedy

Pe 24 noiembrie, sub egida aceluiaşi festival, Bucharest Masters of Jazz, va urca pe scena Sălii Palatului mult-aşteptatul Nigel Kennedy, unul dintre cei mai renumiţi violonişti contemporani, celebru pentru nonconformismul său artistic. Nigel Kennedy a mai cântat la Bucureşti acum trei ani, în cadrul Festivalului Enescu, dar, dacă atunci a interpretat Hendrix în manieră clasică, acum va pune accent pe elemente de jazz.