Deși a insistat că nu dorește confruntarea cu Vestul, în a doua frază, a invitat Occidentul, Statele Unite cu precădere, să numere capabilitățile sale nucleare și viteza lor – e vorba despre cele ce vor fi testate și desfășurate, în unele cazuri tehnologia fiind mult în spatele potențialului clamat.

Totuși suntem în faza reintrării în marile jocuri de război. Or când vorbim despre arme nucleare, nu mai e vorba despre jocuri, pentru că orice calcul vizând prima lovitură și faptul că totul s-ar încheia aici, e unul ce nu ține cont de emoții, de componenta umană a societății, de presiunile asupra zonei militare. Mai pe scurt, dacă cineva trage o rachetă nucleară, jocul distrugerii depline a lumii e lansat și nimeni nu mai poate pune spiritul înapoi în lampa lui Aladin cu care se joacă, cu precădere Vladimir Putin. Acum există câteva state care-și permit să intre într-un asemenea joc, unde echilibrele, descurajarea și calitatea armelor joacă un rol esențial în calmarea spiritelor și transmiterea unui mesaj credibil de blocare a oricărei recurgeri nu numai la forța nucleară, dar chiar și la cea convențională, care ar putea duce la escaladare. Și dacă suntem cu Coreea de Nord a lui Kim Jong Un în faza impredictibilității, dar și unor capabilități nucleare încă incipiente, și cu al doilea summit SUA Coreea de Nord din Vietnam în față, pentru a elimina cu totul potențiala amenințare de această factură, în cazul Chinei și mai ales a Rusiei, raportul de forțe este copleșitor și profund deranjant.

Arsenalele nucleare ale Marii Britanii și Franței nu au potențialul de a reechilibra Rusia în Europa, de unde și temerea că diviziunile transatlantice, retragerea SUA din Europa sau rupturile transatlantică sau intra-europeană pot duce automat la proliferare și la nevoia achiziționării de arme nucleare acolo unde sunt necesare, în Europa de Est, așa cum aceeași spirală a escaladării amenința Asia de Sud Est, și nu neapărat din cauza Chinei. E adevărat că, dacă China continua avansurile și escaladarea convențională în Marea Chinei de Sud, recursul la înarmare nucleară în regiune ar putea fi greu de ocolit. Totuși China nu are dorințe de a recurge la această armă. E înclinată spre comerț și dominație prin investiții, prin atacuri cibernetice, furt de tehnologie și recurs la zone mult mai inteligente. În schimb, Rusia nu are scrupule, iar Vladimir Putin a demonstrat că utilizează fără rezerve agresiunea militară sub orice formă și amenință cu utilizarea forței, inclusiv cea nucleară. Iar nivelul său de ambiție excede războiul ruso-georgian, anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei sau încordarea mușchilor în Siria și alte spații. Rusia lui Putin știe că NATO nu amenință teritoriul rus.

Dar știe, în egală măsură, că NATO va apăra statele membre și nu-și permite să eșueze de la aplicarea articolului 5, dacă Rusia însăși produce amenințări la adresa teritoriului aliat. Dacă Donald Trump utilizează tehnici neconvenționale și periculoase de negociere, agresive în fond chiar față de aliați și parteneri, sigur nu vizează retragerea SUA sau dispariția NATO ori a relației transatlantice. Totuși diviziunile pe această linie ca și cele intra-europene sunt speculate de Rusia. Putin este un expansionist care vizează nu atât refacerea Imperiului Sovietic, cât a unui virtual Imperiu Euro-asiatic, visat de Țarii ruși și care nu a fost atins niciodată. Excepționalismul și grandoarea exagerată îl pot impinge la gesturi necugetate, ce vizează dimensiunea strategică a jocului. S-a vorbit mult despre tactica rusă a escaladării pentru a dezescalada: adică a presiunii, ridicării mizei pentru a forța oponentul să-ți accepte câștigurile în agresiune, doar de dragul de a stopa acțiunea rusă.

În contrapartidă, Occidentul interpretează această abordare ca fiind escaladarea pentru a învinge – a obține avantaje nemeritate, eventual pe tactica salamului feliat, mâncând felie cu felie, pas cu pas, cucerire cu cucerire din agresiune – fie escaladarea pentru a supraviețui – interpretarea grupului ce consideră Rusia slabă iar acțiunile ei făcute pentru a cumpăra timp până se întremează. De partea cealaltă, strategia Mark Tyson din capitolul de politică Externă al cărții lui Donald Trump, Great Again, pare să joace – la nivelul tacticilor de negociere, e adevărat – un rol similar: lovește puternic, presează decisiv, pentru ca oponentul să se plieze ulterior pe cerințele tale. Cert este că soluția nu ține de armele cu rază medie de acțiune de care SUA nu are nevoie în Europa. De aceea retragerea din Tratatul INF, dincolo de încălcările ruse de 5-6 ani.

Armele amplasate pe mare, pe submarine sau în aer sunt mult mai importante. Descurajarea reală vine de la arme hipersonice, care lovesc convențional într-o oră orice loc de pe glob, arme care devin o descurajare mai relevantă, alături de unitatea aliaților și refacerea punților transatlantice și intraeuropene, ca să nu mai fie spațiu de joacă pentru Rusia lui Putin. Renunțarea la Tratatul INF, a armelor nucleare cu rază medie de acțiune, a fost făcută și pentru a evita conectarea acestuia cu Tratatul START, care vine la renegociere anul următor, un tratat al echilibrului terorii care este cu adevărat important. Practic, SUA a scos Rusiei de pe masa un instrument, o pârghie de negociere, renunțând la Tratatul INF, pentru a evita conectarea celor două, o negociere la pachet și, eventual, o distrugere concomitentă a ambelor acorduri.