Cu excepția, poate, a lui Mihai Eminescu, nici un alt nume din panteonul românilor nu naște reacții mai contradictorii printre conaționali decât cel al lui Ștefan cel Mare.
Majoritatea intelectualilor fac alergie când aud de Sfântul de la Putna, pe care îl confundă cu clișeele din filmele comuniste sau din montajele de pe stadioane, în care Ștefan vorbea ca la plenara de partid. În ciorba internaționalistă de azi, ingrediente ca „Voievod”, „națiune”, „eroi”, „martiri” provoacă o greață iremediabilă.
O altă parte a românilor are tendința de a se bătea pe burtă cu cel pe care îl alintă „Fane Babanu”, cu simpatie față de slăbiciunile reale sau presupuse ale lui Ștefan: bețiv (îi plăcea Cotnarul), curvar (avea câte o ibovnică în fiecare sat), „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”... Chiar și la mulți din cei evlavioși există un „background” de prejudecăți, care îi face să primească rezervat canonizarea din 1992 a lui Ștefan, pe care îl prăznuim pe 2 iulie.
Este în bună măsură vina Bisericii pentru marea „incultură bisericească” ce face ravagii în rândurile credincioșilor și căreia eroul de la Podul Înalt îi cade victimă colaterală. Cateheza, această școală de creștinism, pe care orice enoriaș ar trebui să o „absolve”, se face adesea cu ușurătate și de mântuială. Lăsând deoparte că, în prea multe cazuri nici „profesorii” (citește: preoții) nu sunt suficient de pregătiți...
Revenind la Ștefan cel Mare, criteriul moral, cel al „curățeniei” nu este nici suficient și nici măcar necesar în accepțiunea Sfințeniei în Ortodoxie, deslușește Pr. Constantin Coman. Sfințenia este un dar de Sus, pe care Dumnezeu îl acordă, după socotelile Lui, pe care noi, oamenii, nu le înțelegem întotdeauna. De multe ori, darul sfințeniei este acordat unor mari păcătoși, preschimbați în urma unor revelații. Să nu uităm că primul cetățean al Raiului a fost tâlharul de pe Cruce. Marele David avea cel puțin o crimă pe suflet (l-a ucis pe Urie pentru a-i lua soția, pe Batșeba; despre acest păcat vorbește David în sfâșietorul psalm 50), Sfântul Împărat Constantin și-a condamnat la moarte soția (Fausta) și fiul (Crispus) și exemplele pot continua. Nu lipsa păcatelor, ci trecerea de la bezna acestora la lumină îl face pe sfânt.
„Cei drepți, sau mai curând cei care se consideră drepți se închid asfixiant în limitele proprii și în propria logica și Îl resping pe Hristos cam cu aceleași argumente cu care resping contemporanii notri sfințenia lui Ștefan cel Mare”, spune părintele Coman.
Dimpotrivă, Voievodul de la Putna nu făcea nimic fără a se raporta la Dumnezeu. Mărturie stau cele 32 de ctitorii ale sale, daniile îmbelșugate către Athos, evlavia și smerenia. Cronicarul polonez Jan Dlugosz, în Historiae Polonicae, scrie că după biruinţa de la Podul Înalt, în ianuarie 1475, considerată de mulți cea mai mare înfrâgere din istoria Imperiului Otoman, Ștefan „nu s-a îngâmfat, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze să-i atribuie lui cineva acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui se datoreşte”.
Cu același ajutor divin a câștigat 34 din cele 36 de bătălii pe care le-a purtat. Până și cele două înfrângeri le-a privit ca pe încercări de la Dumnezeu.
La mormântul lui Ștefan de la Putna, candela nu se stinge niciodată
Înainte de a da a lehamite din mână sau a glumi pe seama lui Ștefan cel Mare, să ne amintim că acesta a fost numit „Atletul lui Hristos” (Athleta Christi) de către Papa Sixt al IV-lea sau să citim acest pasaj din același cronicar Jan Dlugosz, care propune ca voievodului să i se dea, nici mai mult, nici mai puțin, decât comanda întregii creștinătăți: „După câte cred eu, ar fi cel mai vrednic ca să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai cu seamă cinstea de căpetenie și conducător împotriva Turcului, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia și plăcerile ori cu războaiele civile.”
În fine, trebuie subliniat că poate cel mai important criteriu din „dosarul” prin care Biserica stabilește sfințenia cuiva este evlavia, dragostea pe care poporul o are față de acel om. Or, iată ce scria în secolul XVII cronicarul Grigore Ureche: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti (Sfântul) Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajunsu”.
Lucrurile sunt așadar limpezi: Ștefan cel Mare era considerat de popor Sfânt cu 500 de ani înainte de a fi canonizat!
Dincolo de asta, nu este decât război ideologic: propaganda național-comunistă din timpul lui Ceaușescu împotriva propagandei internaționalist-marxiste din timpul lui Soros.