***Golanul. Era pe la începutul anilor 2000. Mă roagă fiica mea să o ajut cu o lucrare la Istorie: despre revoluția bolșevică. Îi explic cine a fost tovarășul Lenin și cu ce s-a ocupat dânsul. A doua zi, vine plânsă de la școală: ”Doamna profesoară m-a întrebat care e golanul care și-a permis să scrie așa ceva despre tovarășul Lenin, că ar fi fost spion german?!”
M-am dus la bibliotecă și am scos cartea lui Dmitri Volkogonov. Pe spate, poza autorului, în uniformă: - Du-te și spune-i tovarășei profesoare că ăsta e ”golanul”: general cu patru stele, șeful Institutului de Istorie al Armatei Federației Ruse. Nu au mai fost comentarii.
Printre alte moșteniri cu bucluc, epoca comunistă ne-a lăsat amintire și numeroase pete albe în ce privește Istoria recentă. Orice nu se încadra în șablonul deformat al așa-zisului ”materialism istoric”, era trecut sub tăcere. Ca urmare, mulți dintre noi au dificultăți în a înțelege prezentul, tocmai datorită cunoașterii ”dantelate” a Istoriei.
Mai deunăzi, râdeam de unul singur, citind cum un jurnalist de marcă (îi trec numele sub tăcere!) afirma cu tărie că „nicio Putere nucleară nu a fost vreodată învinsă”. Nu zău? În anii 1970, Vietnamul a învins nu una, ci două Puteri nucleare: și Statele Unite, și China!
***Deschiderea. A, nu știați de războiul dintre Vietnam și China? Păi n-veați de unde să știți, că despre asta nu se vorbea în Epoca de Aur. S-o luăm pe scurt. Acum vreo cinci sute de ani, pe scena Istoriei a apărut colonialismul european. Statele din Asia Răsăriteană s-au raportat la acest fenomen prin închidere. În Japonia, șogunul a anunțat că acei care vor călători peste Ocean își vor pierde titlul nobiliar. În China, împăratul a ordonat ca flota să fie trasă la cheu și să nu se mai miște de acolo. Evident că această politică struțească a fost contraproductivă: cu fiecare secol, decalajul dintre Europa și China s-a adâncit.
China a intrat în secolul al 20-lea purtând în spinare povara a patru veacuri de izolare. Situația provocase un decalaj tehnologic semnificativ, de care Puterile europene ”civilizatoare” nu ezitau să se folosească: când apăreau probleme în relațiile bilaterale, trimiteau o sută-două de soldați la Beijing, să facă ordine cu tunul. Situația a stârnit poftele Imperiului Japonez: de ce să lăsăm ca numai europenii să birjărească Beijingul, când am putea să ne croim și noi colonii în China? Intervenția militară străină a provocat colapsul Statului chinez și un război, jumătate civil, jumătate de emancipare de sub jugul colonial, care a durat zeci de ani.
Ne convine sau nu, cei care până la urmă au scos China la liman au fost Mao și tovarășii săi. Depășirea a cinci secole de înapoiere nu s-a făcut fără dificultăți și greșeli – dar, dacă stăm bine să ne gândim, nu avea cum să fie altfel, fiindcă nu existau rețete prealabile. Și până la urmă Istoria consemnează rezultatele: în numai câteva decenii, China și-a redobândit poziția firească, în rândul națiunilor lumii. Și asta a deranjat pe mulți.
***Războiul preventiv. Foștii cetățeni ai ”Lagărului Socialist” european știu bine: sub o nouă denumire, Uniunea Sovietică a perpetuat multe dintre practicile coloniale ale Imperiului Țarist. Ceea ce a stârnit neliniște la Beijing: oare am scuturat jugul colonial european pentru a intra de bunăvoie sub jugul colonial sovietic? Pe măsură ce Moscova promova noua doctrină a ”suveranității limitate”, relațiile cu Beijingul s-au deteriorat.
În timpul războiului din Vietnam, împotriva Satelor Unite, sprijinul Occidentului (Moscovei) s-a dovedit a fi esențial pentru comuniștii vietnamezi, context în care și influența sovietică asupra țării nou unificate a crescut. China având frontieră comună cu Vietnam, situația a fost percepută la Beijing ca un pericol de ”încercuire rusească”. Până la urmă s-a luat decizia începerii unui ”război preventiv”: la 17 februarie 1979, 200.000 de militari chinezi au trecut frontiera. După câteva succese inițiale, în martie ofensiva chineză a început să bată pasul pe loc. În același timp, au început să sosească în Vietnam ajutoarele din Apus (de la Moscova): 400 de tancuri, 500 de piese de artilerie, 400 de rachete anti-aeriene portabile, 800 de rachete anti-tanc, 20 de avioane de vânătoare și peste 5.000 de ”consilieri” sovietici.
La acel moment, China nu era condusă de un kaghebist, ci de un politician care nu degeaba trecuse prin viață, Deng Xiaoping. Dânsul a văzut și a înțeles trei aspecte, anume 1) Armata chineză nu este pregătită să continue operațiunile; 2) continuarea conflictului e contraproductivă, fiindcă duce la întărirea, iar nu la slăbirea influenței Apusului (Moscovei) în regiune; 3) conflictul afectează statutul internațional al Chinei. Așa că a dat discret de știre, la Washington și Moscova, că va pune cât de curând capăt ”operațiunii militare speciale” din Vietnam. La 6 martie 1979, Beijingul și-a proclamat victoria: ”porțile Capitalei vietnameze, Hanoi, ne sunt deschise”. După care a retras trupele din Vietnam.
Tot atunci, vietnamezii și-au proclamat și ei victoria asupra ”agresorului chinez”. În realitate, ambele părți implicate au pierdut. China nu a mai putut realiza obiectivele Planului Cincinal, iar nordul Vietnamului a fost devastat de război. Ca să nu mai vorbim de victimele militare și civile, de ambele părți. Sau de pierderea de prestigiu internațional.
***Războiul la indigou. Foștii cetățeni ai ”Lagărului Socialist” european știu bine: sub o nouă denumire, Federația Rusă a perpetuat multe dintre practicile coloniale ale Uniunii Sovietice. Ceea ce a stârnit neliniște la Kiev: oare am scuturat jugul sovietic pentru a intra de bunăvoie sub jugul colonial rusesc? Pe măsură ce Moscova promova noua doctrină a ”suveranității limitate” prin Cecenia și Georgia, relațiile cu Kievul s-au deteriorat.
În timpul crizei Crimeii (2014), sprijinul Ocidentului s-a dovedit a fi esențial pentru Kiev, context în care și influența americană asupra țării nou emancipate a crescut. Rusia având frontieră comună cu Ucraina, situația a fost percepută la Moscova ca un pericol de ”încercuire americană”. Până la urmă s-a luat decizia începerii unui ”război preventiv”: la 24 februarie 2022, 200.000 de militari ruși au trecut frontiera. După câteva succese inițiale, în martie ofensiva rusă a început să bată pasul pe loc. În același timp, au început să sosească în Ucraina ajutoarele din Apus (de la Washington): blindate, piese de artilerie, rachete anti-aeriene portabile, rachete anti-tanc...
La acel moment, Rusia era condusă de un fost kaghebist, un politician care degeaba trecuse prin viață, Vladimir Putin. Dânsul a avăzut, dar nu a înțeles trei aspecte, anume: 1) Armata rusă nu este pregătită să continue operațiunile; 2) continuarea conflictului e contraproductivă, fiindcă duce la întărirea, iar nu la slăbirea influenței Apusului (SUA) în regiune; 3) conflictul afectează statutul internațional al Rusiei. Așa că a dat discret de știre, la Washington și Beijing, că nu va pune curând capăt ”operațiunii militare speciale”.
***Ce ar fi trebuit să fie. Dacă Federația Rusă ar fi fost condusă de un chinez, în aprilie 2022 Moscova și-ar fi proclamat victoria: ”porțile Capitalei ucrainene, Kiev, ne sunt deschise”. După care ar fi retras trupele din Ucraina. Tot atunci, ucrainenii și-ar fi proclamat victoria asupra ”agresorului rus”. În realitate, ambele părți implicate au pierdut. Rusia înregistrează un declin economic, care nu se va opri curând, iar mare parte din Ucraina e devastată de război. Ca să nu mai vorbim de victimele militare și civile, de ambele părți. Sau de pierderea din prestigiul internațional al Rusiei.
***Ce va să fie. Secretul Chinei stă în scrierea sa, care este la fel de veche precum civilizația Egiptului faraonilor. Scrierea chineză nu redă sunete, ci idei. Nu știi despre ce anume e vorba în text, nu poți rosti cele scrise. În culturile europene, inclusiv cea rusă, poți rosti cuvinte al căror sens nu îl înțelegi. Aceasta impune, în China, un anume standard intelectual al elitei: e de neimaginat ca această țară să ajungă să fie condusă de un ins mărginit, care vede ce se întâmplă, dar nu pricepe. Mai devreme sau mai târziu, cei care și văd, și pricep își vor da seama că, izolându-se voit prin faptele sale, Regimul Putin aduce Rusia în situația Chinei de acum un veac: un Stat despre al cărui posibil colaps discută analiștii politici din lumea întreagă, evocând spectrul unui război, jumătate civil, jumătate de emancipare de sub jugul colonial, care ar putea dura zeci de ani.
O asemenea situație ar face Rusia vulnerabilă în fața influenței Occidentului – pe care liderii de la Beijing nu au încetat să o vadă ca având coloratură neo-colonială. Nu se pune problema ca, în zilele noastre, China să ia măsuri militare directe. Dar, confruntată cu ceea ce percepe a fi o ”încercuire”, va fi mai devreme sau mai târziu nevoită să ia măsuri de altă natură, pentru pentru ca pe fondul haosului, să sprijine venirea la Putere, la Moscova, a unei persoane care să corespundă dorințelor și intereselor Chinei. Nu, nu un chinez, dar de ce nu un sinolog? Exemplul președintelui kazah, domnul Tokayev, este edificator.
În mod similar, Occidentul contează că pe fondul eșecului militar, economic și politic, Rusia va deveni din ce în ce mai vulnerabilă în fața influenței Apusului. Cum nu se pune problema ca, în zilele noastre, SUA și UE să ia măsuri militare directe, vor fi mai devreme sau mai târziu nevoite să ia măsuri de altă natură, pentru ca pe fondul haosului, să sprijine venirea la Putere, la Moscova, a unei persoane care să corespundă dorințelor ”Lumii libere”. Un vis frumos, având în vedere percepția politicienilor ruși despre Apus.
Marea problemă a Rusiei va fi să găsească un politician care, precum abilul diplomat kazah Tokayev, să împace și capra apuseană, și varza răsăriteană. Și să nu stârnească ostilitatea rușilor! Nu va fi ușor, fiindcă opiniile electoratului rus sunt profund distorsionate de propagandă: date recente publicate de Levada Center arată că 59% din cetățenii Rusiei sunt de acord cu bombardarea populației civile din Kiev, chiar mâine!
***Rusia ca o pradă. Fără îndoială, tovarășul Lenin a fost un terorist și un trădător; prost însă nu a fost! De aceea, unele dintre zisele sale merită luate în seamă. Spre exemplu: „Un popor nu poate fi liber, atât timp cât asuprește alte popoare”. Visurile analiștilor politici din zilele noastre sunt dominate de viziunea luminoasă a unei Rusii viitoare, libere și democratice. Dar experiența istorică ne arată că, dacă nu va găsi o cale totodată rapidă și onorabilă de a ieși din conflictul cu Ucraina, Rusia viitorului nu va fi nici liberă și nici democratică. Fiindcă astăzi Federația Rusă seamănă cu Libanul anilor 1970: există trei armate ”oficiale” (a Ministerului Apărării, a Ministerului de Interne și a FSB) și o multitudine de armate ”neoficiale” (”WAGNER”, kadîroviții, ”PATRIOT”, mai nou armata privată a GAZPROM, ”SHIELD”, ”VEGA”, ”RSB- Grup” și alte grupări militare similare). Inevitabil, situația va duce la libanizarea Rusiei, la o evoluție care ar putea semăna cu China anilor 1920 – 1930: un război, pe jumătate civil, pe jumătate de emancipare de sub jugul colonial, întins pe zeci de ani.
Pe bună dreptate, generalul Michel Yakovleff, fost comandant adjunct al forțelor NATO în Europa, în prezent șef de departament la Institutul pentru Studii Superioare de Apărare Națională a Franței, sublinia recent că „Războiul cu Ucraina este un aperitiv, va urma meniul principal - prăbușirea Rusiei. Ucraina este doar declanșatorul unor evenimente istorice pe care le vom vedea mai târziu”. E o perspectivă care n-ar trebui să-i bucure nici pe cei care întârzie victoria, furnizând Ucrainei ajutor cu țârâita, și nici pe cei care întârzie înfrângerea, spriinind mai pe față, mai pe ascuns Rusia domnului Putin.
Iar mingea este în terenul Kremlinului. Sperăm că se va găsi cineva, din conducerea rusă, suficient de lucid ca să dea discret de știre, la Washington și Beijing, că va pune cât de curând capăt ”operațiunii militare speciale”. Poate că se va găsi o soluție cu prilejul apropiatei vizite a domnului Xi Jinping la Moscova. Să sperăm că oaspetele îi va împărtăși câte ceva din experiența chineză în materie. Fiindcă ”La Beijing s-a înțeles că Rusia este cu mult mai slabă decât părea înainte. De aceea n-are rost să fie ajutată – dimpotrivă, ea trebuie să înceteze să împiedice China să facă business.” – cum declara recent chiar directorul adjunct al Institutul de Analiza Politica si Militara din Moscova, Aleksandr Hramcihin...