O fi nepotrivit să tratez în Lunea Mare subiectul ales? Nu cred asta, pentru că el este despre Rău, și ce este mai potrivit pentru această zi din Săptămâna Mare, în care la Liturghie se povestește istoria vieții lui Iosif, fiul lui Iacob, cel vândut de frații săi pe 20 de arginți, la fel cum Mântuitorul avea să fie vândut de Iuda? De fapt, Iuda pe el avea să se vândă Răului, în mâinile căruia își preda sufletul pentru vecie. Da, unii oameni aleg să-și vândă sufletul, nici nu contează pe cât și în schimbul a ce.
Despre fostul procuror DNA Mircea Negulescu se mai știu puține. Cândva, procurorul mai cunoscut după porecla „Zdreanță”, în totală contradicție cu calificativul „De elită” cu care îl gratula șefa sa, Laura Codruța Kovesi, era în atenția stupefiată a presei. Zi de zi, jurnaliștii relatau gravele abuzuri împotriva celor anchetați de el, cu sau fără vreun temei legal, fiind acum acuzat de cercetare abuzivă și represiune nedreaptă. Cu o tenacitate demnă de laudă, zilele astea, publicația „Lumea Justiției” continuă să țină opinia publică la curent cu informații apărute în declarații pe care victimele lui „Zdreanță” le dau în instanță. Țin strict de domeniul coșmarului dantesc, nu știi dacă modul în care procurorul Negulescu își trata victimele ține de boală, sau de ceea ce spuneam mai sus, de vândutul sufletului pe senzația de putere absolută asupra semenilor tăi, ceea ce de fapt tot boală este. O boală prin care Răul își face loc printre inocenți pentru a-i secera.
Într-un alt registru, titularii Finanțelor și ale Fondurilor Europene, Adrian Câciu și Marcel Boloș, „fără să vrea să sperie sectorul bugetar”, anunță fix înainte de intrarea în Săptămâna Mare tăieri de salarii și concedieri în sectorul bugetar, parcă pentru a se asigura că multor români le va rămâne cozonacul în gât de Paști. I-am urmărit pe ambii cu toată atenția. Parcă bucuroși sub limbajul lor de lemn, cu aerul fals „Ce să facem, ne obligă Comisia Europeană”, au făcut anunțul în cel mai nepotrivit moment și în cel mai cinic mod cu putință. Prostie, lipsă de omenie, răutate pură? Nu știu, poate toate la un loc.
Și nu în cele din urmă, o răutate camuflată, chiar dacă inabil, în reflexia gânditorului ce desprinde tâlcuri absconse profanului. Îi aparține unui soi de coleg de breaslă, lui Lucian Mândruță, un fel de Cristian Tudor Popescu, dar cu mult mai puțină carte, ca un fel de răspuns polemic la o opinie a domnului Vasile Bănescu, intelectual subțire, purtător de cuvânt al BOR, care a venit cu o perspectivă de mare profunzime și simțire asupra cazului în care un elev și-a înjunghiat profesoara:
„Astăzi, o profesoară de la un liceu din București a fost atacată cu un cuțit de un elev căruia nu i-a venit să creadă că aceasta are tupeul să dea clasei un test neanunțat, neprofețit de nimeni. Când totuși s-a dezmeticit din neîncrederea inițial paralizantă, elevul a luat simultan cuțitul și promptă atitudine. Lucrurile ajunseseră mult prea departe și deveniseră intolerabile pentru cineva cu atâtea drepturi și nicio responsabilitate.
Progresismul ideologic care nu are nicio legătură cu progresul real în vreun domeniu, progresismul anticreștin care aruncă în aer valorile fondatoare ale paradigmei educației fertile intelectual și moral, progresism care mângâie pe creștet lenea, prostia, incultura, indisciplina, depravarea precoce, permisivitatea totală și care promovează intens dizolvarea autorității de orice tip, progresism atât de larg și adânc prizat de (i)responsabilii din fruntea „Învățământului” recent, poate conduce inclusiv la crimă. Nu și la pedeapsă.
Ulterior crima sau tentativa ei eșuată vor fi totdeauna scuzate de nuanțele nesfârșite ale unui context mereu favorabil agresorului. Un om de obicei opresat între frontierele legilor, inclusiv ale bunului-simț.
Firește, în fiecare dintre noi se poate ascunde un potențial agresor și o victimă. Datoria personală și comunitară rămâne totuși să o protejăm reflex pe a doua și să-l descurajăm pe primul. Prin legi severe și Educație fondată pe rigoare, disciplină și efort stimulat de recompensa cunoașterii, nu a veselei ignoranțe și a libertinajului.
Imperativul amoral al progresismului? Să fim toleranți, să fim incluzivi! Cu tot și cu toate, oricât de toxic s-ar dovedi acest lucru pentru organismul societății, pentru fiecare în parte. Nu contează. Planetei să-i fie bine!”
Ceva greșit raționamentul domnului Bănescu? Nici pe departe! Dar pentru că era vorba despre rătăcirile numite progresism, despre „progresismul anticreștin care aruncă în aer valorile fondatoare ale paradigmei educației fertile intelectual și moral” în măsură să tâmpească generații după generații către neantul absolut, Mândruță a sărit din cada în care cândva își invita oaspeții la dialoguri tâmpe:
„Înțeleg de la domnul Bănescu (toată stima pentru domnia sa altminteri) că progresismul ar fi de vină pentru fapta elevului care a pus cuțitul la gâtul profesorului. Nu știu unde anume găsim în teoria progresistă (care o fi ea, nu știu exact) vreun îndemn la violență.
Am căutat însă între materiile pe care elevul le face acum la școală și iată ce am găsit: Nu socotiți că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Vă las plăcerea să numiți voi materia și sursa (deloc progresistă) a acestui text.
Hai că o fac eu. Matei 10:34-39. Altfel spus, nu cred că e cazul mereu să căutam explicații complicate în cărți și ideologii. Pentru că în mâinile unui om rău intenționat orice carte poate justifica violența. Chiar și Biblia!”.
Să fii Mîndruță și să te apuci să polemizezi cu Bănescu pe orice temă care ține de decență, nu mai zic de cultură, nu mai spun de axiologie creștină, este mai adânc decât ridicolul în care s-ar putea scufunda manelistul urechist intrat în dialog contradictoriu pe teme muzicale cu Johann Sebastian Bach. Dar nu asta mi se pare grav, ci doar hilar, dezolant pentru condiția umană bipedă ilustrată plenar de fostul prompterist bâlbâit este argumentul ales: chiar și în textele sfinte poți da peste chestii dubios-interpretabile. Găselnița lui Mîndruță cu textele sfinte echivalente cu ideologia neomarxistă îi dă măsura, una căreia îi curge saliva prin colțul gurii.
Sigur, demența plecată cu cuțitul în mână, în căutare de victime, își poate găsi sursa de inspirație chiar și în cartea de telefoane, dar la fostul colaborator al lui Silviu Brucan nu asta era miza, ci copita patrupedă pe care a putut crede că o poate administra credinței.
Ce l-o fi apucat, m-am întrebat. Mi-am răspuns singur: Unii oameni, nu puțini, simt în străfunduri că sunt săraci sufletește, adică proști cu duhul. De înțeles și de compătimit. Uluiala vine din faptul că o parte a ăstora simte nevoia să semnalizeze public neputința, hăul. Din prostie. Un prieten îi numește „proștii din vitrină”, adică cei care nici măcar nu încearcă prin tăcere să salveze oarece aparențe. Ei simt nevoia de a fi săraci sufletește și mintal în mod manifest, public, la vedere.
Cine să-i explice bietului Mândruță și cu ce folos, m-am întrebat în continuare, din moment ce cartea necitită și neînvățată la timp și simțirea nedeprinsă din vremea coacerii omului se răzbună inevitabil, din moment ce mintea și sufetul fosilizate nu mai pot produce nicio tresărire, să nu mai zic de revelație, așadar cine să-i explice ce este cu spusele astea ale Mântuitorului, ce este cu Sabia Adevărului și cum ea taie între Bine și Rău, între Adevăr și Minciună și cum este cu Războiul dus împotriva a tot ceea ce este necurat.
Sunt sigur că nu spusele domnului Vasile Bănescu l-au pus în mișcare pe Lucian Mîndruță, ci preajma Marii Sărbători a Învierii Domnului. Moment în care cei aidoma lui simt pesemne o mare neliniște, aceea a întunericului veșnic, care când și când le apare ca un coșmar din care sunt treziți de întrebarea sufocantă, scăldată în sudori reci: „Dar, dacă...?”