„Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire”, scria Sfântul Apostol Pavel într-o epistolă adresată corintenilor, cuprinzând indubitabil un adevarat Miez de înțeles tainic. Aceste cuvinte, asemeni multor altora, au rezistat timpului nemitarnic, învingând spațialitatea palpabilă a tot ceea ce poate fi cuprins cu mintea omenească.
Într-un Univers nemărginit, cu 200 de miliarde de galaxii în care dăinuiesc trilioane de stele și se rotesc o varietate de corpuri cerești, în acest Univers țesut din sisteme stelare, nebuloase, roiuri de stele și alte forme de energie, vă invit să ne aruncăm privirea mai adânc, călătorind cu Inima acolo unde altfel nu s-ar putea ajunge.
Undeva, în această infinitate, Dumnezeu a ales un „fir de praf” pentru a-și manifesta Iubirea Sa absolută! Calculând la scara Universului, Pământul nu poate fi asemuit cu nimic mai mult sau mai puțin decât cu un fir de praf din Calea Lactee. Minune a paradoxurilor! De-a lungul timpului, trecând prin atâtea etape ale dezvoltării umane, atât omul Antichității, cât și cel al Evului Mediu, apoi al Epocii Moderne și acum omul contemporan, s-au întrebat cuprinși de o vădită stupoare, de ce a decis Dumnezeu cel Atotputernic să aleagă o planetă minusculă din șirul vast al entităților enigmatice care alcătuiesc frumusețea copleșitoare a Universului?
Întrebarea are răspuns, dar la acesta nu au ajuns decât puținii oameni care au înțeles că în această călătorie nu se poate porni decât cu inima și nu se poate finaliza decât în inimă. Cu siguranță vă întrebați și dumneavoastră, cititorilor, de ce?
Deoarece Dumnezeu a ales această inimă a omului, care bate neîncetat în pieptul său și care sălășluiește în tăcere tot zbuciumul ființei umane, împletit cu bucuriile și suferințele adiacente, pentru a-și descoperi taina în deplină lumină: Iubirea.
Căutăm iubirea înainte de a ști să o traducem în cuvinte
Pecetea fundamentală cu care fiecare dintre noi ne naș tem și pe care o primim încă din pântecele mamei nu este reprezentată de naționalitate, de curent, de ipostază sau de un simbol exterior, ci e pur și simplu marcată de această virtute a Iubirii. Omul, încă de la începutul existenței sale pe acest pământ, este însetat de ea. Căutăm iubirea înainte de a ști să o traducem în cuvinte. O căutăm în îmbrățișare, întrun cuvânt frumos, în prietenie, în cărți și în multe altele. Toată viața jinduiește a fi decriptată prin acest sens transcendent al Iubirii care împlinește.
Iar cel mai izbitor aspect al acestei existențe este tocmai libertatea pe care Domnul ne-a lăsat-o în dar ca dovadă absolută a Iubirii sale inestimabile. Ființa umană are în sine chemarea de a reveni în sânul Creatorului său, dar este deplin alegerea ei dacă voiește a urma chemării sau nu. Însă, pentru a fi mai directă în exprimare, o să vă înfățișez o analiză concretă.
„Spune-mi cum e Dumnezeu, fiindcă eu am început să uit!”
Povestea odată maica Siluana Vlad ceea ce doi părinți i-au relatat, și anume o întâmplare curioasă petrecută între fetița lor și băiatul nou născut. Fiica lor își dorea foarte mult să rămână singură cu frățiorul, dar părinții erau într-o oarecare măsură speriați de această idee. Însă, la insistențele ei, copiii au rămas singuri, iar părinții au observat-o pe fetiță cum îi spune bebelușului: Spune-mi, spunemi cum e Dumnezeu, fiindcă eu am început să uit!
Întâmplarea menționată reprezintă o dovadă vie a faptului că ființa umană a avut experiența iubirii autentice, fiindcă dacă nu ar fi avut-o, nu ar fi tânjit după ea întreaga viață!
Din nefericire, au existat întotdeauna și încă există oameni care nu pot percepe această mare taină a lui Dumnezeu și își petrec toată existența, căutând un sens concret al vieții. Părintele Dumitru Stăniloae, un mare român al neamului nostru, explică mai bine acest aspect în afirmația: „Nefericirea lor, care vine din lipsa iubirii lor voite față de El, se explică din iluzia că-și pot stâmpăra setea de infinitate și de fericire prin ei înșiși. Ei nu cred că Dumnezeu le poate da o fericire deplină. Ei își creează iluzia unei fericiri, care în realitate e o nefericire”.
Trebuie doar să ne deschidem inimile
Societatea noastră contemporană se constituie în chipul cel mai elocvent dintr-o „lume a distanțelor”, în care sistemul care îi oferă fundament generează o singurătate copleșitoare, înconjurată de numeroase goluri sufletești. Lumea secolului 21, lumea evoluției și a progreselor tehnologice, înfățișează un univers mărginit al paradoxurilor. Concomitent cu această creștere uluitoare a „exteriorului”, se declanșează o paralizie accentuată a „interiorului”: sufletul omenesc, care se înstrăinează treptat de Chemarea sa primordială.
Cu toate acestea, ne spune Noul Testament că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” ( In 3,16)
Indiferent de loc, de context și de perioadă, șansa noastră există, fiindcă Dumnezeu a revărsat mult potențial în creația sa cea mai iubită, omul. Trebuie doar să ne deschidem inimile și să primim Învierea lui Hristos. Această Înviere care a șocat omenirea și a răsturnat o varietate de principii anterioare, această Înviere care a făcut posibilă unirea plenară a omului cu Dumnezeu!
Paștele ascunde în sine cea mai mare taină a omenirii
Deși pare o sărbătoare firească, ce se înscrie în cadrul celor mai comune tradiții populare, Paștele este mai mult decât atât. Dincolo de obișnuitele ouă roșii, cântece, întâlniri de familie și cadouri, îndrăznesc să afirm că Paștele ascunde în sine cea mai mare taină a omenirii, șansa ființei umane de a învia prin Învierea lui Hristos și de a deveni un om nou, biruitor asupra granițelor materiei.
Cea mai mare ispită a contemporaneității este bombardamentul masiv cu informații, bucurii și plăceri exterioare. Ele triumfă imuabil în fața oricărei ordini a spiritului, prin tendința subtilă, dar rapidă, de a amorți fiecare conștiință. „Viteza nu aruncă punți, rupe rădăcini...și nimeni nu se va fi simțind mai izolat decât nefericitul acesta de contemporan, care începuse a nu se mai înrădăcina în nimic, a nu mai ajunge nicăieri, a pleca de peste tot”, scria filosoful Constantin Noica.
Mărturisitorii din temnițele comuniste
Și cu toate acestea, în fiecare din noi arde un Dor nestins, un Dor moștenit, pe care strămoșii noștri l-au cântat, l-au scris și l-au trăit în cel mai frumos mod cu putință.
Astfel s-a întâmplat nu departe de noi, în epoca roșie a comunismului, când sistemul sovietic înecase România, dorind să stingă cât mai multe astfel de „Doruri” în temnițele totalitare. Dorința ascunsă a conducătorilor era tocmai „omorârea lui Hristos” și anihilarea credinței în posibilitatea Învierii. Dar sistemul s-a dovedit a fi de manieră utopică, iar intelectualii închiși pentru credința lor, nu numai că nu și-au pierdut sufletele, dar au înviat în adevăratul Sens, aprofundând această taină nepieritoare și descoperind că esența vieții se găsește plenar în inimă, iar această libertate nu o poate îngrădi nimeni, indiferent de torturile aplicate.
Așadar, mărturisitorii din temnițele comuniste ne sunt dovadă vie că indife rent de felul în care ne aflăm în fața lui Dumnezeu, suntem toți chemați în egală măsură la Înviere, iar aceasta nu se săvârșește în chip magic, ci cu credință în Cel ce a biruit Moartea și ne-a dăruit viață veșnică. Înviem în fiecare zi prin fapte bune, prin iubire și sinceritate față de cei din jurul nostru, prin capacitatea de a renunța la noi înșine și de a ne dărui necondiționat.
Există o unicitate a fiecărui suflet
O sa revin la afirmația Sfântului Apostol Pavel de la începutul acestui articol, dar de data aceasta cu o notă explicativă. „Căci stea de stea se deosebește în strălucire”.
Așadar, există o unicitate a fiecărui suflet, a cărui lumină izvorăște efervescent din setea după veșnicie și dorul de Acasă.
Strălucirea sufletului este cea mai copleșitoare formă de frumusețe, la care ajunge omul după ce a cunoscut suferința unei existențe golite de Sens.
„Căci nu te-nalți în slăvi, dacă nu cazi cu fruntea grea în pulberea amară, Și dacă-nvii în zâmbetul de azi, e c-ai murit în lacrima de-aseară.”
(Radu Gyr)