Maestrul Radu Beligan, membru al conducerii PCR timp de 20 de ani, nu-şi reneagă trecutul politic. Spune că a făcut totul din dragoste de teatru.
Marele actor Radu Beligan a intrat pentru prima dată în politică, în 1947, „dintr-o întâmplare cu notă ridicolă“, după cum spune chiar el, în discursul din 1962, când a fost primit oficial în Partidul Muncitoresc Român. „În vremea aceea era foamete, iar PSD (Partidul Social Democrat, care se va uni mai târziu cu Partidul Muncitoresc Român - n.r.) avea o cantină în localul unde se află azi Teatrul Ţăndărică. Aici se mânca mai ieftin, şi Ionel Ţăranu mi-a spus că dacă mă înscriu în PSD voi putea mânca şi eu la acea cantină, lucru pe care l-am şi făcut“.
După o perioadă în care s-a eliberat de „rămăşiţele burgheze“, actorul bate la uşa PMR, ajutat de colegi cu renume. Dosarul său de cadre creionează un artist dispus să-şi asume discursul comunist pentru a primi carnetul de partid. Astăzi, maestrul mărturiseş te că a făcut totul doar din dragoste pentru teatru şi public. „Evenimentul zilei“ şi Miliţia Spirituală continuă astăzi serialul „Cortina Roşie“ cu povestea unui actor de geniu ce priveşte trecutul comunist prin lupa realiză rilor vremii.
AUTOBIOGRAFIE
Un intelectual care „s-a apropiat de partid în chip firesc“
Dosarul de cadre al candidatului Radu Beligan la funcţia de membru al Partidului Muncitoresc Român cuprinde şi două autobiografii, prima scrisă şi semnată de actor pe 26 mai 1959, iar cea de-a doua pe 12 decembrie 1961. În cele două documente, maestrul Beligan se destăinuie activiştilor care urmau să-i hotărască soarta şi îşi motivează dorinţa de a intra în rândurile partidului pe care îl va sluji până la Revoluţia din 1989. Visând la teatrul ideal
Actorul Radu Beligan descoperă teatrul la terminarea liceului. Urmează studiile la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa profesoarei Lucia Sturdza- Bulandra şi munceşte apoi la teatrele „Muncă şi Voe Bună“, în toamna lui ’38, şi la Teatrul din Sărindar, deschis de Maria Filotti şi Tudor Muşatescu. Perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial îl găseşte pe Radu Beligan frecventând un grup de „intelectuali de stânga“, în frunte cu Geo Bogza şi visând la un teatru „cu rosturi înalte“. Veştile care veneau din Germania îl determină să ia o atitudine antifascistă: „Mi-am permis să improvizez într-un spectacol cu piesa «Aproape de cer» o replică muşcătoare la adresa lui Hitler. Un agent al Siguranţei a venit în culise ca să mă ridice. Am scăpat doar graţie influenţei de care se bucura Maria Filotti“, scria actorul în 1959. „Naşterea“ de la 23 august Însă, aşa cum susţine documentul semnat de marele actor, adevărata sa carieră începe „odată cu eliberarea de sub jugul fascist“: „23 august 1944 a însemnat o cotitură decisivă nu numai în viaţa mea, ci şi a teatrului românesc. Perspectivele nebănuite care s-au deschis în faţa artiştilor şi a tuturor intelectualilor din ţara noastră odată cu preluarea puterii de către proletariat m-au făcut să descopăr adevăratul sens al artei noastre, rolul social deosebit de însemnat al artistului în noua orânduire“. Radu Beligan scrie cum, „setos“ de a se „adăpa la apa vie a adevăratei arte“, a studiat cu pasiune metoda realismului-socialist în teatru, sistemul lui Stanislavsky şi teoriile lui Vahtangov, adică, în cuvintele sale, „întreaga comoară a experienţei creatoare a artiştilor sovietici care au dezvăluit orizonturi vaste creaţiei mele“. Lichidarea ideologiei burgheze
După ’48, Radu Beligan lucrează la Teatrul Naţional şi urmează o perioadă pe care o descrie pentru activiştii de partid ca una în care s-a pus „în slujba celor mai înalte idealuri ale umanităţii“.
Actorul mărturiseşte că foarte multă vreme, „ca mulţi intelectuali de formaţie burgheză“, a fost „robul prejudecăţilor despre «apolitismul » artistului“. Că a crezut că arta nu are de-a face cu politica. Dar că a avut „bucuria de a vizita în două rânduri Uniunea Sovietică“, unde a văzut cu ochii lui „măreţele înfăptuiri ale popoarelor care au construit socialismul sub steagul Partidului creat de marele Lenin“. În 1947, se înscrie, „printr-o simplă întâmplare“, în Partidul Social Democrat, care se va uni mai târziu cu PMR. Nu primeşte însă carnet de membru, deoarece nu participa la şedinţe, din lipsă de „conştiinţă politică“. Actorul explică: „Pot spune că am trăit şi eu procesul intelectualului cinstit, dar rătăcit, care s-a apropiat de partid în chip firesc, după ce a înţeles esenţa vieţii noi şi rostul intelectualului în societatea socialistă, după ce a lichidat - într-o luptă aprigă cu sine însuşi - rămăşiţele ideologiei burgheze din conştiinţa lui. (...) Astăzi, în plină maturitate a vârstei, nu mai pot concepe existenţa mea decât ca o luptă activă, alături de aceea a întregului nostru popor muncitor, pe frontul desăvârşirii construcţiei socialiste“.
În urma acestor autobiografii şi a unor înalte aprecieri din partea marilor actori ai vremii, Radu Beligan este primit în sânul PMR, devenit ulterior PCR. Va ocupa funcţiile politice de membru al Comitetului Central al PCR (1969-1989).
CARACTERIZĂRI
Comunist de viitor, cu ezitări în trecut
Colegii din lumea teatrului îl descriau pe Radu Beligan - înainte de intrarea în PCR - ca pe un artist complet şi un comunist promiţător. Avusese un început ezitant în primii ani de după „eliberare“, însă recuperase şi devenise „un element disciplinat şi muncitor“. Referinţele, făcute în perioada 1959-1962, fac parte din dosarul de cadre al actorului.
> Grigore Vasiliu Birlic: „Nu l-am ştiut niciodată ca făcând vreo politică în trecut - din discuţiile avute îi ura pe legionari - nu-l interesau partidele politice. (...) După 23 august, Radu Beligan, deşi destul de pregătit pentru o nouă orânduire socială, n-a ezitat o clipă a-şi îmbogăţi şi ridica nivelul ideologic pentru o nouă viaţă ce-l aştepta în noul stat socialist RPR, unde cu modestele sale eforturi pune şi el umărul cinstit şi devotat la construirea socialismului în ţara noastră“. > Alexandru Giugaru: „Este un element disciplinat şi muncitor şi un talent remarcabil, vrednic de toate laudele“. > Grigore Nagacevschi: „Radu Beligan este întruchiparea vie a artistului zilelor noastre, a artistului cetăţean, care participă cu fior la tot ce se clădeşte nou, şi se desăvârşeşte el însuşi odată cu lupta pe care întregul popor o duce pentru desăvârşirea construcţ iei socialiste în patria noastră“. > Alexandru Finţi: „El este un actor dăruit, interesant, instruit, care ocupă un loc de frunte în mişcarea noastră teatrală. După eliberare, Radu Beligan s-a plasat activ în acţiunea de transformare revoluţionară a teatrului nostru. În această acţiune, el a contribuit prin calităţile sale profesionale şi prin aderenţa sa politică angajată“.
DUPĂ CĂLĂTORIA ÎN URSS
„Văzuse «viitorul nostru». Şi era fericit“
Dramaturgul Aurel Baranga, membru de partid cu vechime şi maestru al realismului socialist, îi dădea Maestrului o mână de ajutor. Recomandarea sa cuprindea idei numerotate: vorbea despre viaţa morală a lui Radu Beligan, despre cum s-a cunoscut, despre cum a ezitat şi despre cum s-a transformat actorul din punct de vedere ideologic şi profesional. Decisivă ar fi fost o călătorie în URSS, „făcută prin 1950-1952“, care i-ar fi deschis artistului „un orizont vast şi luminos“. „L-am văzut la înapoiere. Era un alt om în faţa căruia se deschisese un orizont vast şi luminos; văzuse cu acel prilej marea ţară a socialismului şi arta ei, văzuse cum el însuşi mi-a mărturisit-o atunci «viitorul nostru». Şi era un om fericit. Acest fapt s-a răsfrânt în munca lui ulterioară. Au urmat o serie de creaţii, îndeosebi rolul principal din «Revizorul», piatră de hotar a carierei sale. Perseverent cum este în toate, Radu Beligan, care cu ani înainte era în bună măsură tributarul culturii apusene, a început să studieze literatura sovietică, problemele esteticii marxiste şi a făcut eforturi dintre cele mai mari pentru ridicarea nivelului său politic“.
MĂRTURISIRE A intrat în partid pentru a trece de la Teatrul de Comedie la Naţional Maestrul Radu Beligan călătoreşte fără regrete prin trecut. Trăieşte pe scenă de 70 de ani - „jumătate din istoria teatrului românesc“ - şi a fost omul vremurilor. Carnetul de membru de partid, funcţiile avute, discursurile ţinute l-au ajutat, fiecare la vremea sa, să construiască, să joace şi să modeleze. A devenit „comunist cu acte“ pentru a se putea transfera la Teatrul Naţional, pe care avea să-l conducă vreme de 21 de ani, până după Revoluţie.
„N-am vrut să mă fac membru de partid. După ce am preluat Teatrul de Comedie, au vrut să mă aducă la Teatrul Naţional şi nu puteau să o facă dacă nu eram membru de partid. Era mai bine să nu fac asta?“. Răspunsul îl ştie: spectatorii i-au arătat întotdeauna dragoste şi l-au făcut mereu să se întoarcă pe scenă. „Am adus bucurie oamenilor. Prea multă lume vrea să mă vadă pe scenă. Am 70 de ani de când sunt acolo, iar asta înseamnă jumătate din istoria teatrului românesc“. „Teatrul era bun, nu ca acum“. „Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul şi nu pot să-l înjur. Trebuie să-mi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor? Toată lumea ştie asta. Într-o vreme în care România era mai ascunsă decât Albania, am fost ales preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru. Datorită mie şi relaţiilor mele internaţionale, teatrul românesc a făcut invazie în Europa. Am acasă pereţii plini de medaliile şi onorurile primite în perioada aceea. Dar discuţia de fond este alta. Pe atunci teatrul era bun, nu ca acum“, spune maestrul. Susţine că din poziţia căpătată i-a ajutat pe mulţi. „Prea mulţi. Nu ştiu dacă au meritat toţi“, adaugă Beligan. Mai spune că şi-a permis să aducă pe scena Naţionalului peste 15 piese care erau împotriva oricărei forme de dictatură. Explicaţiile acestei „libertăţi“ ar putea fi găsite, potrivit maestrului, în faptul că mai-marii partidului se temeau de el. De uriaşa popularitate de care se bucura printre oameni. Ziua de azi îi aduce însă dezamăgiri: „Să fiu fericit că a căzut comunismul? N-am cum să fiu fericit, dacă mă uit la ce a venit după“.