Rusia lui Putin se chinuiește să demonstreze mai întâi că poate fi un partener în ceea ce privește marile probleme ale lumii, ale UE și SUA, apoi că are capacitatea să facă lucrurile să se întâmple în Siria și, prin asta, în Orientul Mijlociu.

Însă se pare că dacă în discuția tête a tête cu Donald Trump, angajamentele au putut fi luate, când să fie și aplicate, lucrurile se dovedesc mult mai complicate. Putin a mușcat mai mult decât poate înghiți, și acum încearcă o renegociere a criteriilor și angajamentelor luate.

Așa s-a întâmplat cu chestiunea retragerii trupelor iraniene și a milițiilor șiite pro-iraniene din Siria. După ce s-a angajat că poartă această discuție cu Iranul, experimentatul ministru de Externe Serghei Lavrov, împreună cu Șeful Statului Major General al Armatei Ruse, Valerii Gherasimov, au fost trimiși la Tel Aviv pentru a negocia o zonă sub 100 km de Înălțimile Golan, aflate sub control israelian, fără prezență iraniană sau șiită proiraniană. Răspunsul Premierului Netanyahu a fost fără echivoc nu!

Fără prezență iraniană în Siria. Iar Rusia nu e capabilă să producă această modificare, Teheranul pierzând prea multe trupe speciale Al Quds ale Gardienilor Revoluției Islamice pe teren, așa cum Hezbollahul libanez pro-iranian a pierdut trupe pentru a se retrage azi cu totul din Siria, fără nici un beneficiu. Nu mai vorbim despre costurile ce trebuie asumate de către Federația Rusă pentru a compensa carnea de tun pe care o reprezentau iranienii și milițiile șiite, folosind Companiile Militare Private ruse.

Mai nou, aceeași formație mixtă Lavrov-Gherasimov a plecat la Berlin. Deși nu a ieșit decât un vag comunicat, misterul întâlnirii a apărut ulterior, fiind vorba deja despre o altă temă majoră de preocupare, acolo unde Rusia are responsabilități relevante în declanșarea și inițierea procesului, ca element de război hibrid contra Europei Unite: refugiații. Într-adevăr, un alt angajament rus care probează relevanța sa și luarea în considerare ca un partener în Siria și Orientul Mijlociu, pare să fie revenirea refugiaților, majoritari sunniți, în Siria. În primul rând din vecinătate – Turcia, Liban și Iordania, apoi din întreaga Europă unde au plecat ulterior. O încercare dincolo de capacitatea de acțiune a Rusiei.

De ce spun acest lucru? Pentru că Rusia încearcă să împace și capra, și varza. Să facă să revină refugiații sunniți epurați de Al Assad în încercarea de schimbare a raportului sectar allawițisunniți, favorabil ultimilor, fapt care ar duce la un dezastru în orice alegeri libere. Apoi pentru că majoritatea acestora privesc cu mare suspiciune la Rusia, care l-a ajutat pe Al Assad să nu se prăbușească de la putere, luptând cu opoziția susținută de sunniți.

Mai mult, încrederea în Rusia, Putin și Al Assad e atât de redusă încât puțini refugiați și-ar dori să revină la casele lor, și așa distruse, sau să rămână în zone desemnate de ruși, respectiv zona sub control turco-american de la Afrin și Manbij, sau zonele deșertice de la frontiera cu Irakul, și să nu revină în așa-numita „Sirie utilă”, respectiv regiunea Al Latakia de la litoralul Mediteranei și regiunea din jurul capitalei Damasc, respectiv zonele bogate în petrol ale Siriei. De aceea întreprinderea pare sortită eșecului.

Până la urmă, dacă acestea sunt probele de bunăvoință și credibilitate cerute de Donald Trump și establishmentul american Rusiei lui Putin pentru a consacra credibilitatea de partener în Siria, e deja o formă de capcană în care Vladimir Putin a căzut cu brio. Din orgoliu, din ambiție, Rusia, dacă și-a asumat asemenea angajamente, e puțin probabil spre imposibil să le poată îndeplini. Iar fără îndeplinirea lor, fără să demonstreze că Rusia are forța, puterea, prezența militară și forța de convingere pentru a face acești pas, e puțin probabil să rămână altceva decât un jucător la masa de negociere de la Geneva pe Siria, alături de mulți alți actori.

Și, personal, nu cred că au ce oferi Iranului, nici cum să convingă refugiații să revină pentru a-l îndepărta pe primul de la negocierile siriene și de pe teren, din Siria(chiar dacă trupele iraniene au devenit ținte legitime pentru Israel și coaliția condusă de SUA) și să le ofere ultimilor un cadru credibil de reîntoarcere fără să-l îndepărteze anterior pe Al Assad și regimul său de la Damasc.

De fapt, Rusia și Vladimir Putin sunt confruntați cu o realitate dură a lumii contemporane: dispariția butaforiei. Nu mai e vorba despre vorbe și propagandă, ci despre probe și fapte concrete. Pe chestiuni și dosare grele, importante, care reclamă cu adevărat influență majoră pe o zonă sau alta, pentru a putea rămâne la masă. Rusia chiar trebuie să livreze, chiar trebuie să facă lucrurile să se întâmple. Nu mai e vorba doar de voință, ci deja de resurse militare, de influență, diplomatice, de cunoaștere și control major al lucrurilor pe teren pentru a putea convinge că are, cu adevărat, capacitatea să ajute la rezolvarea unei probleme, deci să fie utilă, să poată fi considerat partener.

Nu știu dacă Rusia va reuși. Nu știu dacă Putin are resorturi subtile pentru a face lucrurile să se întâmple fie și numai în Siria, unde are resurse și prezență militară. Nu cred că o poate face. Dar oricum, și încercarea reclamă resurse și costuri majore în bani și vieți de oameni care nu cred că-i prisosesc Rusiei lui Putin și pe care nu cred că-și permite să le ia de la gura propriului popor, deja într-o situație economică complicată, nu fără a-și vulnerabiliza și mai mult poziția actuală. Și nu numai față de popor, ci față de elita din jurul său, pentru care nu mai livrează decât interdicții de călătorie, popriri de bunuri și cheltuirea averilor.