Biserica Ortodoxă Română a avut mereu schituri unde preoții care nu urmau calea corectă erau trimiși în penitență, pentru a alege dacă rămân în slujba Domnului sau pășesc pe alt drum

Călugării de la Mânăstirea Sitaru, situată la 45 de km de București, sunt necăjiți că mirenii, așa cum sunt denumiți cei din afara Bisericii, nu rețin niciuna dintre cele trei denumiri oficiale ale lăcașului monahal în care susțin slujbe până la ora 2 din noapte. În schimb, curioșii deprind imediat titlul de „pușcărie a preoților”, care a însoțit locul în ultimele șase decenii cu sau fără voia reprezentanților Domnului.

Locul unor călugări hâtri

Cât despre denumirile oficiale ale mânăstirii, acestea sunt: Sitaru - numele satului din apropiere, Nicolae - sfântul care oferă hramul sau Balamuci – numele vechi al lăcașului monahal de pe vremea când călugării erau udați de ploaia ce intra prin acoperișul de stuf, iar în chili nu era electricitate. Localnicii din comunele ilfovene din jur, cum sunt Nuci, Grădiștea și bucureștenii sunt cei mai prezenți vizitatori ai mânăstirii. Pentru a localiza lăcașul de cult, cel mai sigur este să explici că este situat la șapte km de Fierbinți- Târg, localitatea care dă numele popularului serial de la ProTV.

FOTO: Intrarea în stil brâncovenesc a lăcașului de cult din satul Sitaru FOTO: NICU DÎRDÎIAC

Odată ajunși la Sitaru, pășești într-o lume plină de povești și comori, iar unele dintre acestea sunt chiar cele 19 suflete sfinte ale mânăstirii. „Dacă vreți să vorbiți cu Hrisostom, duceți-vă și dați cu piciorul în mașina de acolo. O să pornească alarma și o să vină și el imediat să vadă cine îi lovește a u to m o b i - lul. Așa, sigur dați cel mai rapid de el”, ne sfătuiește unul dintre călugări.

C r e z â n d că glumește, când l-am văzut pe călugăr că se îndrepta spre mașină, decis parcă să o lovească, i-am spus într-un suflet că nu e grabă. „Nu vă faceți griji, nu suntem așa de nebuni pe cum crede lumea că-s călugării. Dar pe acest drum vă pot duce până la biroul lui”, mai adaugă călugărul mucalit.

„Nu este nicio pușcărie de preoți, nu este aici niciun deținut”, ne asigură din primele minute preotul Hrisostom Iorgulescu (32 de ani), secretarul mânăstiri.

„A fost loc de penitență, acum nu mai este”

„Nu avem aici niciun preot în penitență, așa cum este termenul corect. Nu a fost vorba niciodată de deținuți sau condamnări, ci de preoți trimiși în penitență”, adaugă el.

Se ridică prima dată de pe scaunul de la biroul său și ia bibliograful de pe raft. „Este adevărat, aici a fost în trecut o mânăstire de penitență. Erau trimiși preoți ca să-și regăsească liniștea, să-l slujească pe Dumnezeu”, ne mai spune preotul. Citește din două decizii ale Episcopiei (actuala Arhiepiscopie) Bucureștiului, din 1973 și 1980, prin care preoți erau trimiși la Sitaru.

Lunga slujbă de la miezul nopți

Cei 19 preoți și călugări de la Mânăstirea Sitaru se trezesc, de obicei, la ora 07.30 dimineața. Asta, după ce cu o seară înainte au pus capul pe perne de-abia în jurul orei 2.00, după liturghiile care încep la miezul nopții și care țin cel puțin 90 de minute. Programul de liturghii de dimineață începe de la 08.00 și durează până la ora 11.30. Prânzul este la ora 12.00, iar cine întârzie riscă să rămână flâmând. Este masa cea mai importantă în Mânăstirea Sitaru. A doua repriză de rugăciuni începe la ora 16.00. Și aceasta ține în jur de două ore. Între 18.00 și 24.00 urmează o perioadă de relax amestecat cu treburi administrative. De acest program intens de rugăciuni beneficiau și preoții trimiși în penitență la mânăstirea de lângă Capitală.

Infracțiunile preoților: de natură economică

În biroul său, Hrisostom Iorgulescu este înconjurat de cărți. Este una din cele două camere din lăcașul monahal unde se află un calculator conectat la internet. Cărțile nu erau de rugăciuni, ci de Drept. „Preotul de față încearcă să-și ia licența la Drept. E mai mult o pasiune, nu o trebuință”, explică degajat părintele.

FOTO: Preotul Hrisostom Iorgulescu a preferat să fie fotografiat „oficial” în biserica mânăstirii, și nu în biroul său

Secretarul mânăstirii ne mai întărește o dată ideea că acum la Sitaru nu mai este niciun preot condamnat și nici când erau trimiși spre penitență nu era vreo pușcărie, așa cum au apărut zvonuri în presa tabloidă.

„Greșeli administrative”

Cât despre popii trimiși în penitență în perioada comunistă, Hrisostom ne precizează că „păcatele” erau de cele mai multe ori de natură economică. „Erau probleme administrative: fie nu țineau corect evidențele contabile, fie alte pozne. Așa că Episcopia Bucureștiului decidea să-i trimită la Sitaru. Nu știu să fi fost vorba de alte probleme”, încearcă să fie convingător părintele.

Concluzie: este sau nu pușcărie?

Legenda „pușcăriei popilor” a luat amploare în urmă cu câțiva ani, după câteva articole din presă. „Oamenii deja se gândeau la temnițe, lanțuri. Penitența este născută în biserică și este normală. Penitența încearcă să aducă pe cineva pe calea cea bună și nu are scopul de a închide pe cineva”, încheie subiectul Hrisostom. Evită însă să spună când a fost ultimul preot în penitență după 1990 și nici să ne spună unde sunt trimiși acum preoții spre îndreptare, dacă nu sunt la Sitaru. Concluzia este că la Sitaru nu mai sunt preoți condamnați sau în penitență, dar că în trecut au fost. Cel puțin până în 1975, viața era așa de dură pentru călugări, încât preoții trimiși la Sitaru pentru penitență vedeau locul ca o închisoare.

Când viața călugărilor era mai grea decât la închisoare

Statutul de mânăstire canon, loc în care preoții erau trimiși în penitență, a început undeva după cutremurul din anul 1940. Seismul din urmă cu trei sferturi de secol a afectat grav biserica, dar nu a distrus-o în totalitate. Locul a fost semipărăsit imediat după dezastrul natural.

FOTO: Imagine luată din arhiva bisericii, cu intrarea în mânăstire, așa cum era ea acum 40 de ani

Din dovezile istorice păstrate mai apare o consemnare undeva în anul 1944. Atunci, un număr de 24 de călugări de la Mânăstirea Noul Neamț din Basarabia s-au refugiat din calea tancurilor sovietice și s-au stabilit la mânăstirea de la Sitaru.

Din cauza condițiilor grele de trai, Mânăstirea Noul Neamț-Balamuci capătă și statutul de mânăstire de canon pentru preoții indisciplinați.

Condițiile grele

Preoții care ajungeau aici erau îngroziți de condițiile în care trebuia să locuiască alături de călugării de la Balamuci. Când plecau de aici și se întorceau acasă, spuneau la familii că au fost ținuți ca la o închisoare.

FOTO: Pentru a păcăli regimul comunist, s-a cerut aprobare pentru realizarea unui turn de apă, iar sub el s-a amenajat biserica

Asta pentru că vechile chilii de pământ acoperite cu stuf, construite de călugării basarabeni în 1944, se aflau într-o stare jalnică. Ploua în interior, camerele erau pline de șobolani, broaște și chiar șerpi, asta și pentru că movila unde era amplasată mânăstirea era, atunci, înconjurată de ape, între timp secate.

Chiliile insalubre de pământ au fost demolate și înlocuite deabia în anul 1975. Apoi, în anul 1980 a fost introdus curentul electric pentru a-i ajuta pe călugării de la Sitaru. Primul proiect de renovare nu a fost aprobat și, atunci, a fost întocmit un al doilea proiect, care avea în vedere construirea unui corp de chilii care să acopere toată latura de nord a incintei mânăstirii, acolo unde fuseseră amplasate vechile chilii în urmă cu două secole.

Prima atestare, sec.XVII

Acest nou proiect a primit aprobarile legale și astfel au început lucrările de modernizare care au fost finalizare în jurul lui 1990. Primul hrisov domnesc care amintește despre Mânăstirea Balamuci este cel din 15 aprilie 1631, prin care Leon Tomșa întărește Mânăstirii Balamuci stăpânirea asupra Mânăstirii Pârvulești, care i-a fost închinată ca metoc.

Condamnarea nu era în număr de ani, ci în număr de liturghii

Cum sună o condamnare primită de un preot? Hrisostom Iorgulescu ne citește una pentru a mai alunga o legendă privind condamnările în luni sau ani a preoților. „Episcopia Bucureștiului decide să-l trimită pe preotul X, sărim peste nume, la Sitaru, pentru a susține 30 de sfinte liturghii. Decizia este din 22 octombrie 1973. Nu era precizată vreo perioadă în care aceste liturghii trebuiau săvârșite”, explică secretarul mânăstirii.

FOTO: O sută de kilograme de ceapă sunt curățate săptămânal la Mânăstirea Sitaru. Vizitatorii sunt invitați la masă în funcție de numărul de locuri

Regim închis sau deschis

Pe perioada penitenței, unii preoți nu aveau voie să țină legătura cu familia. La fel cum în penitenciarele de astăzi, condamnații au mai multe regimuri de detenție. „Depinde de fiecare caz în parte. Unora li se recomanda să stea retrași la Sitaru pentru a-și limpezi gândurile. Alții nu aveau această interdicție. Episcopul era cel care decidea cum se desfășura penitență”, mai punctează Hrisostom.

Cât despre regimul alimentar, nici acesta nu era unul dur. De obicei, „meniul” era compus din mâncarea pe care o pregăteau călugării și din care mâncau și ei. Meniul era asigurat din legume în principal, lactate, ouă, carne de porc sau pasăre și pește. Acum, călugării nu se mai ating decât de carnea de pește.