Ieri dimineaţă am aflat că sunt reptilă. Noroc cu pandemia asta, că altminteri umblam aşa, ca prostu’, printre oameni, fără să ştiu că de fapt sunt reptilă. Şi nu oricum, ci reptilă-reptilă, cu acte în regulă, omologată electronic.
Ieri dimineaţă, echipat ca la regulament, cu mască pe faţă şi mănuşi în mâini, am dat să intru la supermarket. Mai întâi am fost convins că am nimerit în mijlocul unui jaf în plină desfăşurare. Pentru că fix la uşă m-am trezit cu un fel de pistol îndreptat către fruntea mea, care-mi proiecta între ochi o rază roşie. Ca la armele alea sofisticate din filme, când eroul negativ este încolţit şi dacă mai înceracă să facă o mişcare încep şi-i joacă pe frunte luminiţele acelea roşii de la armele antiteroriştilor. Adică, sită te facem, dacă clipeşti măcar!
Convingerea că nimerisem în mijlocul unui jaf mi-a întărit-o şi cel care, ferm, îndrepta pistolul acela sofisticat, cu raza lui roşie, către fruntea mea. Era mascat. E drept, o mască obuişnuită, de-asta de la farmacie. Dar poate tocmai ăsta era şpilul. Să aibă mască aşa cum are toată lumea, să nu dea de bănuit, dar care totuşi să-i acopere faţa, să nu fie recunoscut la reconstituire. Mai şi era îmbrăcat într-un combinezon, cam mototolit, ce-i drept, dar cine mai stă în timpul unui jaf armat să analizeze dunga de la pantaloni. Tocmai voiam să ridic mâinile când vocea lui a tunat: „32 cu 4”! După care mi-a făcut semn către interior: „Puteţi trece”!
M-am gândit că m-a luat ostatic şi mi-a dat un bon de ordine. Să ştie în ce ordine ne lichidează din zece în zece minute, dacă nu vine elicopterul plin cu bani pentru răscumpărare, să aterizeze în parcarea supermarketului. Pe deasupra chiar trecea un elicopter. Ce-i drept, era roşu, de la SMURD, dar putea foarte bine să fie şi el camuflat.
Am văzut că omul cu pistolul aşa proceda cu toţi cei care dădeau să intre. Îi lua ostatici şi la fiecare le spunea un număr de ordine.
Cu toată spaima, am încercat timid, să văd în care lot mă băgase. Poate-mi venea rândul mai târziu la împuşcat: „Nu vă supăraţi! Ce înseamnă 32 cu 4?” „Temperatura, dom’le. Dumneata pe ce lume trăieşti? Nu ştii legea? Nu intri dacă nu-ţi luăm temperatura”. Am răsuflat uşurat. Nu era un jaf şi nu eram ostatec.
Dar o altă îngrijorare a luat locul acestei uşurări. Cum să am temperatura 32 cu 4? Am încercat din nou: „Sunteţi sigur? 32 cu 4?” „Aşa spune aparatul”. „Poate că este defect”. A râs superior: „Nu se ezistă. E omologate la metrologie. Ce arată ele, aia e. E de calitate. Chinezeşti”. Ei, dacă erau chinezeşti, atunci da. Nu erau nişte aparate-recruţi, care dădeau pentru prima oară ochii cu pandemia. Erau aparate-veterani.
În magazin, indiferent la ce etichetă cu preţuri mă uitam, nu vedeam în faţă decât 32 cu 4. Aparate de luat temperatura omologate, veterane pe frontul anticovid. Cum să nu le crezi?
Atunci, dacă am doar 32 cu 4, înseamnă că de fapt sunt reptilă şi abia acum am aflat. Aşa că am evitat raionul cu detergenţi. Ce reptilă aţi văzut să-şi spele hainele. Parcă trebuiau şi nişte ciorapi. Dar cine a mai văzut reptilă cu ciorapi? Nici la pasta de dinţi nu m-am oprit. Eu sunt născut lângă Dunăre, la Brăila şi poate că eram broască. Iar broasca nu are dinţi, aşa că pasta este inutilă. M-am dus direct la raionul cu mâncare pentru animale. Aici, altă panică. Aveau pentru câini, pisici, păsări, şoareci, iepuri, alte lighioane, numai pentru reptile… nimic.
Aveam de ales între a muri de foame sau a mai verifica încă o dată dacă temperatura mea e aşa de joasă. În jur, nimic de măsurat. Doar cântare de control. Am luat-o atunci empiric. Mi-am pipăit degetele să văd dacă nu cumva sunt reci. Nu erau. M-am gândit că poate picioarele. M-am tras într-un colţ şi mi-am scos încălţările. N-am mai apucat să-mi pipăi şi degetele de la picioare, să văd dacă sunt reci. De după un raft, a sărit la mine un tip cu faţa vopsită în culori de camuflaj, îmbrăcat în costum de asalt şi cu bocanci în picioare. Pe cap avea o fel de bască, un pic pleoştită, care aducea cu o savarină ţinută la căldură, pe care îşi pusese pentru camuflaj nişte frunze de spanac luate de la raionul de legume şi verdeţuri. Aşa cum aveau pe căşti militarii din Irak şi Afganistan.
Am crezut că este de la raionul de jucării. Face reclamă la ţestoasele ninja. A tunat însă foarte serios la mine: „Nu te mişca. Îndepărtează-te uşor de pantofi”. M-am tras înapoi doi paşi. S-a repezit drept la adidaşii mei şi i-a ridicat cu mare precauţie: „Lasă că vă ştim noi. Ţineţi explozibilul în tocul pantofilor”. Numai că erau pantofi de sport, fără toc. I-a tot sucit, a văzut că nu pică nici un explozibil din ei şi m-a lăsat să mă ridic. „Să nu credeţi că la noi vă merge, mă! La noi n-o să dărâmaţi cele două turnuri, ca după aia lumea nu va mai fi la fel. La noi, lumea rămâne aşa, cât are firma noastră contract aici”. După care a aruncat spre mine încălţările: „Puteţi trece”!
Am târguit câte ceva, că de când eram reptilă lista se subţiase mult, erau multe produse de care nu mai aveam nevoie, am plătit şi am luat-o spre ieşire. Mă gândeam să am grijă să nu trec cumva prin faţă pe la „Antipa”, că dacă mă vedeau ăia, mă fugăreau cu puşca cu tranchilizante, să mă pună înapoi în colecţie.
La dracu’! Ce străfulgerare. Abia în drum spre parcare mi-am dat seama ce ţeapă îmi luasem. Ăla de-mi pusese pitolul în cap la intrare, n-avea nicio treabă cu temperatura. De fapt, când mă atinsese raza roşie, am simţit că mă străbate aşa, un fior, care mergea până sub Bucegi. Pretextând că-mi ia temperatura, îmi pusese un microcip în cap.
Sigur asta s-a întâmplat, pentru că numai cineva cu microcip în cap poate să dea atâţia bani pe cele trei nimicuri pe care le târguisem.
Dar ştiţi ce-i cel mai nasol cu microciparea asta? Că microcipul de ţi-l implantează, ţi-l şi adaugă la nota de plată. Altfel, nu-mi dau seama cum a putut să coste atât ce-am luat de la supermarket.