Pentru Liliana Negură, locotenent al Batalionului "Lupii Negri", cele şase luni de misiune în Irak au învăţat-o să prindă curaj.
Uniforma pestriţă şi bocancii de militar pus în slujba păcii i-au venit perfect atunci când, urcată în avion, s-a simţit cu adevărat soldat. „Curiozitate, orgoliu personal şi un pic de nebunie“ - cu asta s-a înarmat prima dată când a decis să plece, pentru şase luni, într-o misiune în războiul altora. Pacea, oricâte interese ar purta, e universală. Lupta pentru ea, la kilometri distanţă şi câteva grade în plus peste 50, este, mai întâi de toate, un avantaj material. Mai apoi, vin mândria soldatului şi laurii pe care îi culegi pe aeroport, la întoarcerea acasă.
Pentru Liliana Negură, locotenent al Batalionului „Lupii Negri“, întors în septembrie din misiunea în Irak, războiul a fost o aventură care n-a scăpat-o de grijile pentru „acasă“. Odată aliată păcii, a trebuit să-şi îndeplinească misiunea până la capăt. Pază pe linia întâi
Cele câteva misiuni la care participa într-o zi, de a apăra instituţii sau locuri publice din Irak, i-au făcut inima cât un purice, deşi avea sprijinul militarilorbă rbaţi şi al armei. Vâjâitul rachetelor, praful lăsat în urmă de blindate şi tristeţea oamenilor de acolo, victime fără vină, au făcut-o pe Liliana să gândească, totuşi, pozitiv şi să se încreadă în succesul acţiunii lor. Deşi pacea era departe, toate i se păreau mai reale ca oricând. Gradele din termometru, pe cât de multe, pe atât de moleşitoare, au purtat-o printre zonele roşii, acolo unde zboară rachete şi se prăbuşesc bombe la întâmplare. Adăpostul a fost mereu baza militară deasupra căreia, din când în când, zburau rachete şi planau pericole. Pe tocuri, în unitatea militară
Armata se ţine ferită de ochii curioşi care sfredelesc porţile de fier. Dincolo de ele, vizitatorii intră cu permisul „celui de sus“, comandantul unităţii. Fără telefoane sau alte electronice, este permisă intrarea, ca „vizitator“, cu legitimaţie. Unitatea militară „Aviaţiei“, din cartierul ieşean Tătăraşi, are sobrietatea uniformei de soldat şi ţinuta instituţiilor care se păzesc de priviri ca secretele de stat. La locul de muncă, dis-de-dimineaţă, ieşeanca Liliana Negură îşi face timp să-şi amintească despre cele şase luni în baza militară din Irak. „Când am ajuns, prima senzaţie a fost deruta. Totul mi se părea foarte strâmt, nu aveai spaţiu. Timpul te obişnuieşte cu toate“, povesteşte locotenentul. La serviciu, scapă de uniformă şi redevine cochetă, aşa cum n-a putut să fie printre tancuri şi rachete. Stropul de nebunie pe care l-a avut atunci când s-a decis să plece a fost alimentat şi de un confort sentimental. „Eu am avut avantajul să plec şi cu soţul, şi cu tatăl meu. Soţul a fost la a patra misiune, după Albania şi Afganistan, eu la prima“, spune Liliana, cu uşurinţa omului norocos în viaţă.
Liliana a absolvit Psihologia la Universitatea din Iaşi, iar de câţiva ani încoace lucrează în armată. Prima misiune militară i-a dat, după cum spune, „un plus de curaj“ şi alţi ochi cu care a privit lumea, prin lentila războiului. Colegii de teatru, americanii, au lăsat-o fără păreri despre „interesele“ în jurul cărora se obţine pacea.
După modelul lor, Liliana s-a hotărât să-şi consilieze colegii şi să le explice schimbările de reacţii pe care le pot suferi din pricina stresului. „Americanii sunt o adevărată echipă acolo. Am colaborat cu psihologii din comandamentul lor. Sunt mai degajaţi, mai relaxaţi“, spune Liliana despre „tartorii“ unui conflict controlat de rachete şi, mai ales, de emoţii.
Printre celelalte responsabilităţi din „camp“ şi misiunile din teatru, Liliana s-a ocupat de îmbărbătarea colegilor. „Încercam să-i încurajez, să le spun ce impact poate avea asupra psihicului teatrul de misiune, îi pregăteam înainte“, explică, pe îndelete, una dintre tainele unei reuşite în armată: încrederea în sine.
Pentru cei mai slabi cu „taina“, Liliana le-a găsit leacul: sfaturile personale. Problemele în cuplu sau în familie, cauzate de kilometrii mult prea greu de parcurs şi cu gândul, îşi găseau rezolvarea la locotenentul-psiholog din Batalionul „Lupii Negri“.
Frica i-a zburat odată cu obişnuinţa şi cu resemnarea că toate trec. Pericolul ridică adrenalina şi tot el o curmă la trecerea rachetelor peste baza militară. „Ţi se pune viaţa în pericol, chiar şi în interiorul unităţii. Pentru mine, a fost o decizie greu de luat, dar nu am ajuns niciodată să zic: «Vreau să plec acasă!». Ştiam la ce merg acolo, mi-am asumat tot“, spune Liliana, ca pe o dovadă că, atunci când vor ele, femeile pot fi, fără prea mult stat pe gânduri, bărbaţi.
Aşa cum nu se aşteptau „Lupii“, distracţia în spatele frontului a venit la iniţiativa americanilor. Fiind parcă de-o viaţă acolo, s-au gândit că timpul trece altfel şi pacea vine mai repede când, printre două focuri de armă, se încinge o distracţie.
„Ne-am bucurat de fiecare zi de naştere a colegilor noştri, americanii făceau cursuri de dans, chiar spectacole de karaoke. Toate ocaziile de a te relaxa sunt bine-venite acolo“, povesteşte zâmbind. Întâlnirile de socializare, cu impresii schimbate la o bere, se făceau la terasa încropită de americani, locul unde uniforma era, preţ de câteva discuţii, treningul. Printre celelalte distracţii, Liliana îşi consuma ultimul strop de energie la sala de sport, iar respiraţia i se tăia deodată când îşi auzea fiul la telefon.
"Nu am ajuns niciodată să zic: «Vreau să plec acasă!»" - Liliana Negură, locotenent al Batalionului „Lupii Negri“
MISIUNE Pace cu muşcături de lup
Soldaţii ieşeni din Batalionul 151 Infanterie şi-au încheiat misiunea în Irak în luna septembrie a acestui an. Cu un efectiv de 406 oameni, „Lupii Negri“ au mai participat la misiuni militare în Albania, Afganistan, Angola şi Kosovo. Plecaţi în ianuarie 2008, „Lupii“ au avut, în cele şase luni, peste o mie de misiuni în cadrul programului Iraqi Freedom. Paza unor obiective importante din Irak, securitatea zonelor publice, precum şi a rutelor de transport au fost printre sarcinile militarilor români. Singura misiune a „Lupilor“ care s-a transformat în tragedie a fost cea din 2003, când doi dintre militarii batalionului şi-au pierdut viaţa.
„Nu le plac nici mămicile!“
Înainte de a pleca împreună cu soţul său în Irak, Liliana şi-a pregătit copilul, un băieţel de 4 ani, pentru absenţa lor. „Trebuia să-i explic unde mergem şi de ce. Nu voiam să aibă impresia abandonului. De aceea i-am zis că plecăm la serviciu. Nu avea percepţia timpului conturată, nu ştia când e mâine, poimâine sau peste şase luni. Bineînţeles, ne-a zis că vrea să vină cu noi. A trebuit să-i spun că oamenilor ălora nu le plac copiii. Mi-a dat el atunci o replică amuzantă: «Nu le plac nici mămicile! »“, râde, acum, de păţaniile sale. Irakul, împăcat cu sine
Ce aştepta cu nerăbdare, la întoarcerea acasă, a fost reacţia băiatului. „Mă temeam că n-o să mă recunoască, dar după zece minute parcă nici n-am fost plecată vreodată.“ S-a întristat când, la serbarea de 8 Martie de la grădiniţă, copilul n-a strigat „mama“, ci „bunica“. „Sunt lucruri cu care nu te mai întâlneşti vreodată când alegi să pleci. Multora dintre colegii mei li s-au născut copiii acasă, dar ei n-au putut fi acolo“, adaugă Liliana.
Pacea în ţară e ultimul lucru la care se gândesc irakienii. Aşa cum crede Liliana, oamenii de acolo sunt măcinaţi, în primul rând, de sărăcie. „Ei cred că trăiesc bine acolo. Neavând niciun contact cu lumea, asta cred că e ordinea lumii lor. Nu m-am dus să judec, nici să observ, dar ei, din păcate, sunt victimele unor interese“, crede „lupoaica“. De data asta, gospodăria nu i-a mai căzut în grijă, a lăsat gătitul pe mâinile altora, chiar dacă unii cred că şi acolo locul femeii e la cratiţă. „A fost plăcut să vezi că ai mai puţină treabă decât acasă. Spaţiul de curăţat era mai mic, iar de gătit, găteau alţii“.
Ultima zi de misiune, cu uniforma pestriţă şi bocancii aproape târâiţi prin bază, a făcut-o să viseze, din nou, la pantofii cu toc şi fuste. Laurii pentru curajul de a se alătura bărbaţilor într-o misiune de război şi i-a cules, ca toţi ceilalţi, pe pista de aterizare a avionului. Nimic n-a fost mai valoros decât o strângere în braţe.