Sincer, mă gândesc că la una dintre întâlnirile magistrați-premier-președinte, un lucru nimerit ar fi, să se proiecteze un film, pe care unii îl cunosc, - „Căința” lui Tenghiz Abuladze. Mi a venit ideea aceasta recitind știrea despre hotărârea Înaltei Curți prin care se confirma că au existat oameni care au fost condamnați pe nedrept, la ordin, – și nu doar condamnați, ci împinși spre moarte în închisoare, precum Stan Mustață ori Mencinicopschi.

Asta nu aduce nicio alinare, ci doar redeschide o rană mai adâncă. Se recunoaște oficial ceea ce știam cu toții, dar refuzam să credem pe deplin: că justiția, în anii binomului SRI-DNA, nu a servit adevărul, ci o comandă. Că tribunalele au fost altceva decât temple ale dreptății. Cum să mai crezi în lege, când ți se arată limpede că legea a fost folosită ca bâtă împotriva unor oameni?

Că magistrați, aceiași care astăzi cer cu glas tare păstrarea tuturor privilegiilor lor, nu au avut atunci curajul să refuze jocul murdar? Și că prețul a fost viața unor oameni, ruina altora, familii distruse. O revizuire juridică, oricât de istorică, nu aduce înapoi ce s-a pierdut. Nu îi readuce printre noi pe cei care au murit în celule.

Nu șterge umilința, nu repară anii furați. Rămâne doar hârtia, o recunoaștere tardivă, rece.