La Galeria Romană s-a deschis expoziția artistului român Christian Paraschiv, o expoziție duplex Paris-București, în cadrul Sezonului Franța România 2019. Ea reflectă caracterul artistic complex al celui plecat din România comunistă în anul 1986, care a descoperit provocările occidentului, etice și estetice, și a trebuit să se adapteze noii societăți și convențiilor ei, fără a renunța însă la valorile naționale proprii.
Expoziția PRO NOMOS este o retrospectivă a activității lui Christian Paraschiv, cuprinzând lucrări din toate seriile importante ale acestuia: Strunga, Rana, Negrul este culoarea limbajului, lucrări de pionierat bio-artă, realizate din ADN-ul artistului.
La vernisajul expoziției au participat numeroși exponenți ai lumii culturale bucureștene, critici de artă, directori de muzee, scriitori, artiști, colecționari și pasionați ai fenomenului cultural.
Cuvântul de deschidere l-a ținut dl. Sever Voinescu, redactor șef Dilema Veche, pe care îl reproducem integral aici:
„Galeria Romană găzduiește astăzi o expoziție cu totul specială, pentru că acest Pro Nomos al maestrului Christian Paraschiv îmi pare că pune în discuție însăși sensul profund al unei expoziții. Până la urmă, de ce artiștii și galeriștii organizează expoziții? Sigur, există un nivel prim, imediat, de explicații. Ca să vândă, ca să vadă publicul într-un mod structurat ce a mai lucrat artistul, ce-l preocupă etc. Dar Christian Paraschiv, autor de decenii al unor expoziții care au rămas de neuitat în memoria iubitorilor de artă, de la acea Strungă din 1982 încoace, are astăzi opera și maturitatea necesare să pună în discuție chiar sensul unei expoziții. De vreo două sute de ani încoace, expozițiile au devenit centrul de greutate al manifestării artei plastice și faptul că artiștii le simt astfel, ne dă nouă, iubitorilor de artă, posibilitatea de a simți încă mai multă complexitate și adâncime a micii noastre plăceri de a gusta arta.
Există deja biblioteci întregi scrise despre ce este și ce vrea să fie o expoziție. Un faimos curator, profesor și scriitor, Bruce Ferguson, spunea că scopul fundamental al unei expoziții este acela de a influența. Am citit și autori care spun că expozițiile sunt manifestări de putere ale artiștilor. Se leagă cumva prima explicație de cea de-a doua. Artiștii își doresc ca prin expozițiile lor să influențeze mersul artei, dar și mersul lumii. Dar și asta mi se pare că este o înțelegere la prima mână. Nu mai puțin adevărată, desigur, dar de suprafață. Nu sunt nici pregătit și nici nu vreau să fac acum, în fața dumneavoastră, o teorie a expozițiilor și a expunerii. Aș vrea, totuși, să reflectăm împreună preț de câteva minute cu lucrările lui Christian Paraschiv în față.
Să ne gândim, mai întâi, la numele pe care artistul îl dă expoziției sale. Pro Nomos. Cînd l-am întrebat ieri de ce Pro Nomos, artistul mi-a confirmat intuiția inițială spunându-mi că se află în căutarea legii naturale, fundamentale, a legii ”bunului simț”, cum o numește el. Nomos, în grecește, cum știe toată lumea, înseamnă lege, regulă. Dar primul sens al cuvântului este acela de obicei. Cu alte cuvinte, suntem cu această expoziție în căutarea acelei legi care decurge firesc din natura lucrurilor, din natura lumii, din natura noastră. Interesant este că noțiunea aceasta, nomos, se generalizează în filozofie în sec V, concomitent cu extinderea sensului de natură din fizică spre etică. Christian Paraschiv se află în această tradiție veche, respectabilă, un pic stoică, de căutare a fundamentelor etice în natură. Probabil că cea mai puternică ilustrare a acestui gând o găsim într-o suită de trei lucrări ce pot fi văzute în prima cameră, Nomos I-IV, pe care eu, de cum le-am văzut, le-am înțeles ca pe un studiu al compatibilității dintre corp și cruce. Această temă, a corpului pe cruce, are o fascinantă istorie în gândirea creștină. Pe cruce, corpul este 100% vizibil. Tot ce facem in lume, cum ne îmbrăcăm, cum ne mișcăm, cum stăm pe scaun sau in fotoliu sau in pat, facem pentru a ascunde unele părți ale corpului și a le evidenția pe altele. Uitați-vă la modul in care pozăm – ăsta e cel mai clar exemplu. Ei bine, pe cruce, corpul se expune așa cum este. Acolo nu mai e loc de camuflaje și sublinieri avantajoase. În lumea de azi, la nivelul ei căzut, locul crucii ca moment de judecată a corpului este luat de scannerul medical. În grupajul la care m-am referit, lucrările Nomos, scanuri mici ale unor porțiuni ale corpului artistului sunt așezate în postura etică fundamentală, anume în postura ”gata de judecată”. Deduse unui examen medical aparent, părțile corpului ne sunt livrate de artist spre reflecție etică. Desigur, vedem într-una din acele lucrări , Nomos II, ecoul faimoasei lucrări „Isus Cristos in criptă”, realizată de Hans Holbein în sec XIV. De altfel, în toată expoziția putem simți ecouri ale marii arte cu care Christian Paraschiv intră în dialog fertil. Oile din camera alăturată, (lucrările Strungă), de pildă, te duc imediat spre faimoasele căpițe ale lui Monet.
Impresionismul este, pentru Christian Paraschiv un moment major, un moment de cotitură în istoria artei. Tema pe care artistul o formulează ”Negrul este culoarea limbajului” i se pare fundamentală după ce impresioniștii au întors o întreagă tradiție a picturii. Până la impresioniști, observă Ch.Paraschiv, pictura era o ieșire din negru – se pictau culori, lumini, forme vizibile care ieșeau din neant, din nimic. După impresioniști, se pictează în revers, negru pe fond deschis. În fond, scrierea este negru pe alb. De aceea, negrul este culoarea limbajului. Artistul asumă radical această temă când, așa cum se vede aici, ( în lucrarea intitulată „Piele și corp”), face un performance în 1999, în Polonia, în care se cufundă cu totul în cărbune și iese după câteva minute bune pentru a arăta victoria absolută a negrului. Negrul are o tradiție colosală în pictură, așa cum liniștea are o tradiție colosală în muzică. Așa cum liniștea este scopul profund al muzicii, te poți întreba împreună cu Christian Paraschiv dacă nu cumva negrul este scopul ultim al picturii. Gândiți-vă la negrul lui Rembrandt, la negrul lui Zurbaran, la negrul lui Manet (acel negru care îl hipnotiza aproape pe Valery și care-l găsea, paradox sublim, eclatant!), negrul-mort, negrul de după moartea soarelui care-l obseda pe Kandinsky. Cu Kandinsky, de altfel, se ilustrează cel mai bine obsesia ortodoxă a negrului. Toate culorile se mișcă natural spre negru, spunea el. Așa cum și limbajul e natural, adaugă, creator, Christian Paraschiv.
Ieri, stând de vorbă în galeria care se umplea de lucrările sale, Christian Paraschiv l-a evocat cu admirație pe Rimbaud. Tânărul genial care spunea că e poet pentru că vrea să vadă, atribuie fiecărei vocale o culoare într-o poezie emblematică.
A negru,
E alb,
I roșu,
U verde,
O de-azur,
Latentele origini vi le voi spune toate:
A e corsetul negru de muște-ntărâtate
Ce-nchipuie în jurul cadavrului impur.
Excepțională deschidere asupra fundamentelor lumii. A, începutul vorbirii și scrierii este, așadar, negru...
Negrul, cum știm, nu este o culoare. Fizic vorbind, este o senzație. Fizicienii spun că negrul este impresia vizuală când nici o radiație electromagnetică din spectrul vizibil nu este percepută de ochiul uman. Negrul este ceea ce simțim când nu vedem nimic. Este exact opusul albului, care este impresia pe care ochiul o percepe când toate culorile vizibile stimulează în mod egal receptorii sensibili la culori. Albul este, așadar, prezența concomitentă și egal intensă a tuturor culorilor, negrul este absența totală a culorii.
Ei bine, Negru pe alb formula senzitivă a limbajului. Nimic pe tot!
Când vedem negru, vedem, de fapt, tonuri. Tonul, cum știm, stabilește înălțimea cu care se pronunță un cuvânt. Tonurile sunt esențiale – știm vorba că tonul face muzica. Mai mult decât ce zici, contează tonul cu care zici. Christian Paraschiv explorează ca nimeni altul tonurile negrului, iar ceea ce dă intensitate și sens acestei explorări este că nu o face cu motivație estetică, ci cu motivație etică. Toate culorile sunt pândite de negru – un negru care le dă expresie, le face să frizeze infinitul unei palete care duce capacitatea noastră de percepție la limitele ei. În lucrarea „ Familie de la Telega”, 1971-2004, prin valuri de griuri (griul este un moft al negrului injectat în alb), vedem contururile pierdute ale unui domn din alte vremuri. Din vremurile României normale. Acel domn, cu pălărie elegantă, costum bine croit și baston, este unchiul de la Telega al artistului. Unchiul din altă lume. Este, desigur, multă nostalgie și un dor condamnat la neîmplinire în acea lucrare, dar este încă mai mult. Este o meditație asupra istoriei românilor – nu a istoriei României, ci a istoriei românilor. Nu dezvolt, vă las să o faceți singuri în fața lucrării, căci știu bine că fiecare dintre noi, românii de azi, avem propria noastră emoție când privim crâmpeie din acea Românie.
Altfel, această expoziție ar putea foarte bine să fie numită o ”retrospectivă”, căci sub aspect tematic ea parcurge temele majore ale artei lui Christian Paraschiv: teme mai vechi, de dinainte de plecarea lui din țară, teme de care s-a simțit atras mai apoi, la Paris. Găsim și ecouri ale preocupărilor Prologului, dar și explorări de unul singur. Însă, asupra temelor aș vrea să mă mai opresc o clipă pentru că eu citesc această expoziție, în cuprinsul ei, ca un fel de compte rendu al temelor artistului la maturitate. Strunga, Rana, Negrul, Pielea și Corpul, Crucea.
Cu mulți ani în urmă, m-am bucurat de prietenia unuia dintre cei mai străluciți critici și teoreticieni literari români, Matei Călinescu. Într-o discuție cu el, mi-a spus: ”orice mare artist are temele lui”. Poate că sună banal, dar am reținut aceste vorbe spuse de el pentru că am intuit că e ceva mai profund în ele. Ei bine, această expoziție m-a ajutat să înțeleg ceea ce-mi spunea Matei Călinescu atunci.
Nu era vorba, firește, de o singură temă prevalentă. Accentul în vorbele lui MC cădea pe pronumele posesiv ”lui”. Orice mare artist știe să facă din temele pe care le abordează temele lui. Și le apropriază. Transformarea aceasta a temelor universale în teme proprii este, în fond, marca definitivă a adevăratei creații. Însă, această apropriere a temei produce valoare numai dacă rezultatul este, livrat înapoi, unul de universală relevanță. Toți artiștii aproprie teme – dar temele devin ale lor, doar dacă produc relevanță universală.
Ce avem astăzi, la Galeria Romană, chiar asta este. „
Sever Voinescu, 5 februarie 2019, Galeria Romană