Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Într-un București amestecat între zgomotul tramvaielor și ecoul unei generații care visa cu ochii larg deschiși, s-a născut, într-o zi de aprilie a anului 1950, un băiat care avea să devină, pentru milioane de români, simbolul farmecului masculin și al sensibilității tăcute. Se numea Geo Costiniu și avea să fie numit, peste ani, „Alain Delon al României”.
Geo Costiniu avea o aură specială
Geo Costiniu nu provenea dintr-o familie de artiști, dar purta în privire o melancolie care trăda altceva – o lume interioară bogată, tandră și discretă. La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde a intrat cu emoția și speranța unei generații care voia să schimbe lumea prin artă, profesorii au intuit imediat în el o aură specială. Avea acel „ceva” inefabil: nu doar frumusețe, ci și o neliniște profundă, care transparea din spatele zâmbetului blând.
„Extemporal la dirigenție”, „Liceenii”, „Ringul”
Geo Costiniu. Sursa foto: Wikipedia
Anii ’70 și ’80 l-au adus pe Geo Costiniu în fața publicului larg, iar succesul a fost fulgerător. Filmele în care a jucat – „Declarație de dragoste”, „Extemporal la dirigenție”, „Liceenii”, „Ringul”, „Omul care ne trebuie” – au devenit repere pentru o întreagă generație. Era acel tip de actor care nu interpreta roluri, ci le trăia – și o făcea cu o sinceritate dezarmantă. Pe ecran, era băiatul sensibil, romantic, loial. În viața reală, nu era departe de aceste roluri.
Tânăr, frumos, modest, Geo Costiniu părea destinat unei cariere de lungă durată, poate chiar internaționale. Însă destinul avea alte planuri.
Declinul de după Revoluție
După Revoluție, când industria filmului românesc a intrat într-un declin, Geo Costiniu a început să fie tot mai rar distribuit. Nu a fost scandalos, nu a fost vocal, nu a avut „PR”, nu s-a adaptat noilor reguli ale lumii artistice în derivă. Într-o lume care se grăbea să uite, el a rămas discret și demn.
A urcat din când în când pe scenă – la Teatrul Nottara, în spectacole de poezie sau în piese clasice – dar ochii lui păstrau o umbră. Era umbra unui om care știa că ar fi putut face mai mult, dacă vremurile ar fi fost altfel. Nu s-a plâns niciodată. Nu și-a cerut nimic. A fost, în tăcere, un cavaler al unei lumi apuse.
Singurătatea ultimelor zile
Sursa foto: Youtube
În ultimii ani de viață, Geo Costiniu a trăit retras, discret, departe de luminile scenei care odinioară îl iubea. A locuit singur, într-un apartament modest din București. Nici nu se mai știa bine unde este, ce face, cum trăiește. Actorul pe care odinioară îl visau toate adolescentele ajunsese, ca mulți artiști ai generației lui, un nume rostit cu nostalgie, dar rareori cu interes real.
În toamna anului 2013, Geo Costiniu s-a stins din viață, în singurătate. Avea doar 63 de ani. Trupul său a fost găsit după câteva zile. O moarte tăcută, ca o cortină grea căzută peste o scenă pustie.
Geo Costiniu și golul care nu a putut fi umplut
Astăzi, filmele în care a jucat mai circulă pe YouTube, pe canale TV de nostalgie. Tinerii îl descoperă din întâmplare. Rămâne imaginea lui din „Declarație de dragoste”, cu ochii ușor înlăcrimați, zâmbind timid, tăcut, profund. O imagine care spune totul despre el: un artist care a ars mocnit, frumos, dar care nu a cerut niciodată nimic pentru sine. Deși era discret și retras, în spatele eleganței sale apăsate s-au ascuns și luptele personale.
Geo Costiniu a fost, ca mulți artiști ai vremii, vulnerabil în fața vicisitudinilor unei vieți interioare zbuciumate. Se spune că ar fi fost afectat de depresii, de momente de dezamăgire profundă, și că, în anumite perioade, a apelat la alcool ca formă de alinare tăcută. Nu a fost un scandalos, dar prietenii apropiați știau că actorul trăia cu un gol pe care nici scena, nici gloria de altădată nu îl mai puteau umple. Viciile nu l-au dominat, dar i-au întunecat uneori drumul.
