Primăvară arabă, iarnă europeană. La 10 ani de la începutul revoltelor revoluționare ale „Primăverii Arabe” mulți din regiune se întreabă dacă lucrurile nu au ajuns acum fix de unde au pornit.

Egiptul, unde protestele au izbucnit pe 25 ianuarie 2011, și-a văzut experimentul democratic prăbușindu-se la nici doi ani după aceea. Și chiar dacă Tunisia, de unde a pornit revolta inițială, s-a mai apropiat un pic de democrație, Libia vecină s-a prăbușit într-un război civil – la fel ca Siria și Yemen.

Unii ar putea fi tentați să trateze superficial situația, ca fiind „tipică pentru Orientul Mijlociu”. Dar mai există încă o modalitate de a privi ceea ce s-a întâmplat – una care e inextricabil legată de Europa, de istoria ei colonială și de actuala ei politică externă.

Primăvara arabă. Revoltele arabe au constituit consecința inevitabilă a eșecului crucial al elitelor post-coloniale

Fiind un om care poate înțelege acele revolte deopotrivă ca un inițiat și ca un observator extern – tatăl meu provine dintr-un lung șir de generații europene, mama dintr-unul chiar și mai lung de generații arabe -, îmi pare că lupta pentru democrație e strâns legată de ambele mele cămine ancestrale.

Mai exact, revoltele arabe au constituit consecința inevitabilă a eșecului crucial al elitelor post-coloniale din regiune de a demantela structurile statale lăsate în urmă de europeni după sfârșitul antreprizei lor coloniale.

Structurile statale ale unui stat național colonizat erau explicit concepute pentru a deservi interesele elitelor europene, anume de a guverna peste populații lipsite de drepturi.

Însă atunci când colonizatorii au plecat, sistemele nu au fost destructurate – și nici măcar adaptate pentru a deservi popoarele proaspăt eliberate. Drept urmare, structurile statale, modul lor de funcționare și o mare parte a legislației și sistemelor de control au rămas așa cum fuseseră ele concepute în vremurile coloniale: pentru a asigura controlul, iar nu drepturile populației.

De ce e disprețul așa mare din Occident?

Mulți din Occident disprețuiesc relația dintre conducătorii lumii arabe și popoarele lor, socotind-o un soi de autoritarism străin. Dar adevărul e că acest tip de relație constituie moștenirea regulilor coloniale și, ca atare, cât se poate de europene.

Pe lângă structurile statale depășite ale lumii arabe, a mai existat un factor important care a alimentat revoltele: demografia. Sistemele coloniale au fost proiectate pentru a guverna – prost – într-un anume set de condiții demografice.

Ele nu au fost concepute nicidecum pentru a ține pasul cu transformările demografice, iar în ultimii 20 de ani regiunea a trecut printr-o preschimbare demografică la scară mare – una cu care până și cel mai robust sistem statal s-ar fi chinuit să țină pasul.

Primăvara arabă. Chiar dacă populația a explodat, elita a devenit și mai bogată – putred de bogată

Structura sistemului colonial a fost concepută astfel încât să asigure menținerea unei distribuții răsturnate a avuției, favorizând pătura superioară a societății. Și a funcționat.

Chiar dacă populația a explodat, elita a devenit și mai bogată – putred de bogată -, în vreme ce majoritatea în expansiune rapidă a continuat să sărăcească. Coroborați acest aspect cu persistența târgului autocratic propus de elitele post-coloniale – nu cereți libertate politică, fiindcă noi vă protejăm de terorism și anarhie – și veți obține rețeta dezastrului.

Revoltele arabe au reprezentat, în mare măsură, utilizarea unei valve de siguranță. Presiunea se acumula – iar aceste revolte ar fi putut fi, foarte ușor, o modalitate relativ benignă de apăsare a butonului de reset, fie și numai parțial.

Chiar și cele mai modeste reforme autentice ar fi putut face ca istoria să-i consfințească pe acești autocrați drept eroi ai propriilor țări. Dar nu, autocrații și dictatorii au ales o altă cale.

Vina le revine unora precum Hosni Mubarak din Egipt, Bashar al-Assad din Siria și Muammar Gaddafi din Libia

Examinând deznodământul revoltelor, nu ar trebui să-i învinovățim pe revoluționari pentru dezordinea rezultată. Ei nu au fost plasați vreodată în poziții de autoritate, de unde să poată influența decisiv rezultatele într-o direcție sau alta.

Vina le revine unora precum Hosni Mubarak din Egipt, Bashar al-Assad din Siria și Muammar Gaddafi din Libia. Dintre toți cei care ar fi putut lua decizii cruciale, ale lor ar fi putut avea cel mai mare impact.

Într-o țară în care structurile statale coloniale oprimă voința unei majorități tot mai numeroase conducătorii au două opțiuni.

Una este deschiderea, lentă sau nu, și începerea muncii dificile și îndelungate de construcție a unui stat care să fie sustenabil în secolul 21 și care să includă o securitate cuprinzătoare (și drepturi fundamentale) pentru populația sa.

A doua este să decidă că un pic de deschidere va duce la dezordine și la revendicarea de către publicul general a unei porții mai mari din ciolanul post-colonial. Iar cum aceasta e considerată o non-opțiune, soluția e simplă: amplifică toate formele de control cât mai mult posibil și eradichează dizidența.

Problema dictatorilor este că a doua opțiune nu face decât să amâne inevitabilul

Singurele rezultate posibile sunt fie o degradare lentă și continuă, fie noi revolte.

Cum de atunci s-au împlinit 10 ani, a venit vremea să întrebăm: care e calea cea mai bună înainte? Regiunea este de o importanță geopolitică crucială, mai cu seamă pentru vecinii ei europeni.

Și e locul în care, întrețesute cu diversele războaie civile, se desfășoară cel puțin două competiții internaționale cu efecte letale și destabilizatoare.

Vendeta regională dintre Arabia Saudită și Iran e una foarte veche și de pe urma căreia suferă oamenii din Yemen, Irak și Liban – principalele teatre ale acestui conflict.

Cea mai recentă răfuială din Orient

Cealaltă răfuială e mai recentă. Pe de o parte sunt Egiptul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care în general caută să mențină statu-quo-ul, să țină sub control forțele islamismului de tip Frăția Musulmană și să-și extindă influența regională.

Împotriva lor luptă o alianță între Turcia și Qatar, dornică și ea să-și extindă influența în aceeași regiune. Competiția dintre cele două tabere nu contribuie cu nimic la consolidarea bunei guvernări sau la apărarea drepturilor fundamentale, din moment ce, după cum vor atesta activiști de pe tot cuprinsul regiunii, nici unul dintre aceste lucruri nu constituie priorități în contextul respectivei rivalități.

Ce este de făcut?

Așadar, ce e de făcut? Răspunsul rezidă într-un alt fragment de istorie recentă europeană: apariția unei ordini internaționale bazate pe reguli, încă în curs de afirmare.

Sigur, sirienii, yemeniții și palestinienii, pentru a numi doar câteva popoare, vor observa sarcastic că niciodată n-au avut de beneficiat de pe urma acelei ordini „bazate pe reguli”.

Și totuși, acest sistem – fundamentat pe respectarea tratatelor semnate între state – e cel care continuă să ofere cea mai bună speranță, oricât de imperfectă, de evitare a unor noi catastrofe în regiune.

Din nefericire, principalii reprezentanți ai blocului occidental au fost perfect mulțumiți să ignore dreptul internațional atunci când le-a convenit, inclusiv în privința propriilor lor relații cu regiunea.

E valabil nu în ultimul rând și în locuri precum Yemen, chiar dacă noua administrație Biden și-a semnalat intenția de a schimba rapid relația dintre SUA și Arabia Saudită. E de asemenea valabil în cazul relațiilor dintre statele europene și țări precum Siria și Irak, dar și Libia, unde Franța și Italia sunt jucători implicați în conflict.

Ne vine ușor nouă, în Europa, și în Occident mai în general, să deplângem starea lumii arabe. Dar dacă noi înșine nu respectăm dreptul internațional în relațiile și tratativele noastre cu elitele regiunii, atunci nu ne putem învinovăți decât pe noi.

Articol de H.A. Hellyer (profesor la Universitatea Cambridge, membru al Royal United Services Institute și al Carnegie Endowment for International Peace)

 

Traducere: Andrei Suba/asuba/rlambru