Istoria Olimpiadei. Prima ediție americană din 1904. Gimnastul care a câștigat șase medalii

Primele Jocuri Olimpice ale Americii au fost catalogate ca cele maislabe, sau cel puțin cele mai bizare. Desfășurate în 1904 la St. Louis, jocurile au fost legate de Târgul Mondial din acel an, care a sărbătorit centenarul achiziției Louisianei, promovând în același timp, la fel ca toate expozițiile de la începutul secolului, noțiunea de imperialism american.

Deși au existat momente de triumf surprinzător și autentic (George Eyser, un gimnast cu un picior de lemn, a câștigat șase medalii, dintre care trei de aur), jocurile au fost în mare parte eclipsate de târg. Acesta a oferit propria sa listă de evenimente sportive, inclusiv controversatele Zile ale Antropologiei, în care un grup de „sălbatici" recrutați din satele internaționale ale târgului s-au întrecut într-o varietate de fapte atletice pentru amuzamentul spectatorilor albi.

Evenimentul simbol al Jocurilor Olimpice

Evenimentul simbol al Jocurilor Olimpice, maratonul, a fost conceput pentru a onora moștenirea clasică a Greciei și pentru a sublinia legătura dintre antic și modern. Însă, încă de la început, maratonul din 1904 a fost mai degrabă un spectacol absurd, care părea să se potrivească mai bine cu atmosfera de carnaval a târgului decât cu atmosfera reverențioasă a jocurilor. După ce au văzut cum s-a desfășurat evenimentul, oficialii aproape că l-au abolit pentru totdeauna.

Câțiva dintre alergători erau atleți recunoscuți care câștigaseră sau se clasaseră la maratonul din Boston sau la maratoanele olimpice anterioare. Americanii Sam Mellor, A.L. Newton, John Lordon, Michael Spring și Thomas Hicks, toți maratoniști experimentați, erau printre favoriți.

Dar cea mai mare parte a lotului a fost compusă din alergători pe distanțe medii și personaje ciudate. Fred Lorz, un american care se antrena noaptea pentru că ziua lucra ca zidar, și-a câștigat locul la Jocurile Olimpice prin clasarea la o cursă specială de opt kilometri. Printre alți concurenți remarcabili s-au numărat doi bărbați din tribul Tswana din Africa de Sud. Aceștia au fost primii africani de culoare care au participat vreodată la Jocurile Olimpice moderne. Sportivii se aflau în St. Louis ca parte a expoziției South African World's Fair. Se spune că au ajuns la linia de start desculți, deși fotografiile arată că cel puțin unul dintre ei purta pantofi.

Căldura extremă a influențat dificultatea traseului

Apoi a fost Felix Carvajal, cetățean cubanez și fost poștaș, care a strâns bani pentru a veni în Statele Unite demonstrându-și calitățile de alergător prin Cuba. La sosirea sa în New Orleans, sportivul a pierdut toți banii la un joc de zaruri și a trebuit să meargă pe jos și să facă autostopul până la St. Înalt de 1,75 m. Acesta s-a prezentat la linia de start, îmbrăcat într-o cămașă albă cu mânecă lungă, pantaloni lungi de culoare închisă, o beretă și o pereche de pantofi de stradă. Legenda spune că unui coleg olimpic i s-a făcut milă, a găsit o foarfecă și i-a tăiat pantalonii lui Carvajal la genunchi.

Pe 30 august, exact la ora 15:03, David R. Francis, președintele Expoziției Louisiana Purchase, a dat startul competiției. Căldura și umiditatea au depășit 90 de grade, iar traseul de 24,85 mile - pe care un oficial al târgului l-a numit „cel mai dificil traseu pe care o ființă umană a fost rugată vreodată să îl parcurgă", s-a derulat pe drumuri pline de praf. Cursa a fost puțin mai scurtă decât maratoanele de astăzi, care sunt aproape întotdeauna de 26,2 mile. „Directorii de curse își proiectau traseele după senzații, nu după o rețetă fastidioasă" scria presa de atunci.

Traseul avea șapte dealuri. Acesta varia de la 100 la 300 de metri înălțime, unele urcări erau brutal de lungi. În multe locuri, se regăsea piatră împrăștiată pe traseu, creând un teren periculos. Bărbații trebuiau să se ferească în permanență de traficul din centrul orașului, de vagoane de livrare, trenuri de cale ferată, troleibuze și oameni care își plimbau câinii. Mașinile treceau pe lângă alergători, ridicând praful. 

Prima victimă a unui maraton olimpic

Exista un singur loc unde atleții puteau obține în mod oficial apă proaspătă, la 12 mile de la începutul cursei. James Sullivan, organizatorul principal al jocurilor, a dorit să reducă la minimum aportul de lichide pentru a testa limitele și efectele deshidratării intenționate, un domeniu comun de cercetare la acea vreme.

Hicks, un alergător experimentat din Massachusetts, a condus din start cursa și pe cei 32 de participanți. William Garcia din California a fost pe punctul de a deveni prima victimă a unui maraton olimpic când s-a prăbușit pe marginea drumului, la aproximativ 12 km de sosire. 

Lordon, unul dintre americani, a suferit o criză de sănătate și a renunțat. Len Tau, unul dintre participanții sud-africani, a fost urmărit de un câine sălbatic la o milă distanță de traseu. 

Unul dintre favoriții americani

La acea vreme, regulile maratonului olimpic „permiteau alergătorilor să fie antrenați și asistați de oficialii cursei", scrie George R. Matthews în America's First Olympics: The St. Louis Games of 1904. Hicks, unul dintre primii favoriți americani, "a primit un număr exagerat de antrenamente și o asistență extraordinară în timpul maratonului".

La marcajul de zece mile, Hicks a intrat în grija unui echipaj de sprijin format din doi oameni. La șapte mile de linia de sosire, însoțitorii săi l-au hrănit cu un amestec de stricnină și albuș de ou , primul caz înregistrat de utilizare a substanțelor în cadrul Jocurilor Olimpice moderne, care la acea vreme nu aveau reguli cu privire la drogurile care îmbunătățesc performanțele. Stricnina, în doze mici, era folosită în mod obișnuit ca stimulent la acea vreme. Astăzi, Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor o descrie ca fiind o „otravă puternică" care este „folosită în principal ca pesticid pentru a ucide șobolani". Echipa lui Hicks avea și un flacon de coniac franțuzesc, dar sportivul a decis să nu-l consume până când starea sa de sănătate nu era evaluată. 

Atletul a început să aibă halucinații, crezând că linia de sosire se afla la încă 20 de mile distanță. În timpul ultimei mile, el a fost implorat să mănânce ceva de echipa sa. A băut mai mult coniac și a mai înghițit două albușuri de ou. A urcat pe jos prima dintre ultimele două coline, apoi a alergat în jos pe pantă. Intrând în stadion, a încercat să alerge, dar a fost redus la un târșâit fără grație.

Hicks a fost asistat la finalul maratonului

St. Louis Post-Dispatch a descris momentele care au urmat. „Nu mai avea nici o urmă din elasticitatea cu care pornise. Trebuie să fi auzit agitația din jurul său, dar nu a dat niciun semn. Trecuse peste asta. A ridicat privirea o dată, când vacarmul era la apogeu. Era la câțiva metri de sosire. Maxilarul inferior îi atârna ca din imbecilitate, ochii îi priveau în gol, dar expresia lui jalnică nu s-a schimbat” a povestit acesta.

Antrenorii lui Hicks l-au purtat peste linie, ținându-l ridicat în timp ce picioarele i se mișcau înainte și înapoi. Acesta a fost declarat învingător. A fost nevoie de patru medici și o oră pentru ca Hicks să se simtă suficient de bine pentru a părăsi terenul. El a declarat: „Niciodată în viața mea nu am alergat pe un traseu atât de greu. Dealurile teribile pur și simplu îl fac pe om bucăți". Hicks și Lorz aveau să se întâlnească din nou la Maratonul Boston în anul următor. Pe care Lorz l-a câștigat de data aceasta fără ajutor, bazându-se doar pe picioarele sale.