Povestea prieteniei dintre Mihail Sebastian și Mircea Eliade este un mare episod cultural pentru noi, românii, nu doar pentru că a generat produse culturale (cărți, eseuri, jurnale, gînduri), ci pentru că are ceva paradigmatic, vorbind despre amestecul valah dintre conștiință, istorie, simțăminte și vanitate intelectuală – toate acestea fiind și teme obsesive pentru cultura noastră mică.
Așa îmi explic de ce atîția autori importanți au scris, dedicat subiectului sau măcar în treacăt, după 1990 mai ales, despre ceea ce s-a întîmplat între cei doi. Amintesc aici, firește, doar pe cei pe care i-am citit, admițînd că mulți alții s-au pronunțat despre acest subiect: Matei Călinescu, Marta Petreu, Andrei Oișteanu, Alexandra Laignel-Lavastine, Gabriel Liiceanu.
Sursele principale ale epicii acestei prietenii sînt, mai ales, jurnalele celor doi prieteni, corespondența și publicistica lor, dar și mărturiile celor apropiați de cei doi. Prietenia dintre Sebastian și Eliade datează de la intersecția deceniilor al treilea și al patrulea ale secolului trecut, întinzîndu-se pînă ce primul dintre ei a dispărut (Sebastian, în mai 1945) chiar dacă, de la un moment dat încolo, relația directă a încetat. Pe 23 iulie 1942, Sebastian constată finalul irevocabil al prieteniei, cînd află că Eliade a venit pentru cîteva zile la București din misiunea sa diplomatică de la Lisabona și nu l-a căutat. Sebastian notează, trist, că e limpede pentru el: cei doi nu mai aveau nimic să-și spună unul altuia. Contextul rupturii prieteniei lor e cunoscut prea bine, iar nota din vara lui 1942 nu face decît să constate o stare de fapt demult instalată. Încă din 1937, cînd Eliade derapează fără nuanțe spre legionarism, Sebastian simte că prietenia lor se deteriorează rapid. Prietenia lor este victima anti-semitismului legionar. Chiar dacă Eliade nu a fost niciodată un anti-semit, așa cum nici Cioran și nici Noica nu au fost, totuși, susținerea pe care au acordat-o legionarismului l-a contaminat puțin. Cred că maximul de anti-semitism al lui Eliade a fost ruperea relațiilor cu Sebastian, deși rămîne plauzibilă și interpretarea acestei rupturi venită din partea lui Eliade ca fiind provocată de o anumită rușine privată – totuși, după afirmațiile tari din articolul ”De ce cred în victoria Mișcării Legionare” din decembrie 1937, cum îl mai putea privi în ochi prietenul Eliade pe prietenul Sebastian? Ceea ce Eliade nu va știi niciodată, însă, este că chiar și după acel articol Sebastian îi găsește atenuate: e naiv. Interesant este că, în acest caz, lentila prieteniei rănite oferă adevărul. Mai multe mărturii venite din toate perioadele vieții lui Eliade, inclusiv din anii 1970 – 1980, probează o stupefiantă naivitate politică a acestui om formidabil, care a înțeles adîncurile sufletului colectiv și anistoric al speciei atît de bine.
Dar, o fostă prietenie nu e un vid absolut. După 1942, Sebastian va mărturisi în cîteva locuri în Jurnalul său nostalgia prieteniei lor și va rememora momente petrecute alături de Eliade. La rîndul său, Eliade va scrie cuvinte emoționante pe 29 mai 1945, cînd a aflat vestea morții tragice, la doar 38 de ani, a lui Mihail Sebastian. Eliade spune, îndurerat, că Sebastian a fost unul dintre puținii pe care i-a simțit aproape continuu, chiar și atunci cînd încetaseră să mai comunice, și că își imagina o reinserție în viața culturală bucureșteană numai în cadrul prieteniei lor revigorate.
Concluzia mai tuturor celor care s-au aplecat asupra prieteniei celor doi este aceea că a fost o relație asimetrică: o relație în care Sebastian și-a iubit prietenul, iar Eliade s-a lăsat iubit, după formula foarte potrivită a Martei Petreu. Este sigur că, deși rănit, Sebastian continuase să-l iubească pe Eliade după 1942, așa cum Eliade era în continuare dispus să se lase iubit și după 1945.
Rămîne să ne imaginăm cum ar fi evoluat lucrurile dacă Sebastian nu ar fi murit. Știm că tragicul accident care a curmat viața autorului ”Accidentului” a survenit în momentul în care acesta se pregătea să plece în misiune diplomatică la Paris. Acolo, cu siguranță, ar fi dat de Mircea Eliade. Contextul politic, istoric, dar și cel de conștiință, ar fi fost favorabil unei împăcări. Eliade începuse să simtă o anume vinovăție, iar Sebastian nu-și pierduse deloc generozitatea sufletească. Matei Călinescu, de altfel, mi-a spus într-o conversație pe care am avut-o în timp ce lucra la cartea ”Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, Lecturi, Reflecţii” ce avea să apară în 2002, că era convins că cei doi s-ar fi explicat și s-ar fi împăcat. Cum ar fi evoluat lucrurile din acel moment înainte, cu Sebastian reprezentînd la Paris un regim care îl dușmănea pe Eliade și cu Eliade refugiat politic după un război în care iluziile sale politice fuseseră zdrobite, nu știm. Marile prietenii rupte de istorie au, întotdeauna, un mister în plus dat de capacitatea prietenilor de a se regăsi și de a se împăca tocmai împotriva istoriei. Prietenia poate învinge istoria. Îmi place să cred că așa s-ar fi întîmplat și în cazul Sebastian – Eliade.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
