O spun din capul locului, mie îmi place dl Cioloş. Seriozitatea lui se amestecă cu o doză evidentă sensibilitate, ceea ce este cu adevărat rarisim prin jungla politicii noastre.
Mai toate acţiunile sale, oricît ar fi de ferme (mă refer inclusiv la eliminarea unor miniştri sau la încercarea de a opri unele derapaje în care s-a angajat, imprudent, trecutul guvern), îmi par dublate de o naturaleţe a decenţei şi bunului simţ cum nu prea vezi în bestiarul nostru politic. Omul este, o spun toţi cei din meseria lui, cu adevărat realizat profesional – şi asta e rar pe la noi. Cu excepţia dlui Traian Băsescu şi, cred, a încă vreo doi, funcţiile cele mai înalte în România au revenit de-a lungul ultimelor 6 decenii unor performeri politici perfect rataţi din punct de vedere profesional. Dl Cioloş readuce, cu sine, unele standarde de care România, în profundă confuzie axiologică, chiar are nevoie.
E adevărat, ca tot românul, bombăn şi eu guvernul. Nu-mi place, de pildă, că plagiatul e încă tolerat la Palatul Victoria, că ministrul educaţiei n-are curaj, că ministrul agriculturii vorbeşte aiurea sau că ministrul transporturilor nu-şi mişcă domeniul ceva mai eficient. În cazul crizei din sănătate, nu am ce să reproşez, deocamdată, guvernului. Totul vine din urmă, iar ceea ce putea face rapid acest guvern, inclusiv demiterea ministrului, a făcut. Vom vedea în viitorul imediat cum va răspunde dl Cioloş şi acestei imense provocări. Cu toate astea, mie mi se pare că dl Cioloş guvernează incomparabil mai bine decît a făcut-o V.V.Ponta, chiar dacă se află într-un context politic mult mai dificil. În guvernul dlui Cioloş se simte, deopotrivă, gheara lungă a PSD, dar şi mîna flască, neputincioasă a PNL. Viaţa dlui Cioloş ar fi fost mult mai uşoară dacă ar fi avut de ţinut un echilibru oarecare între două forţe politice relativ egale. Dar nu e cazul. Dl Cioloş trebuie să ţină piept PSD-ului tot mai solid şi să ţină în viaţă PNL-ul tot mai inert. După părerea mea, în asta constă dificultatea politică a acestui guvern: are de vorbit, pe de o parte, cu un partid resentimentar, rănit şi derutat, dar încă viguros şi, pe de altă parte, cu un partid bleg, nătîng, neinspirat.
Ironiile de doi bani la adresa „tehnocraţilor”, preluate şi de presă uneori, nu mă conving deloc că guvernarea politică e mai bună. Da, evident, teoria e clară şi o ştie oricine: într-o democraţie, guvernarea revine partidului politic ales anume de cetăţeni. Teoria care ne spune cum se atribuie guvernarea în democraţie nu ne mai spune, însă, şi ce pot face cetăţenii dacă, după decenii în care, votînd cuminte, au dus la guvernare absolut toate formulele politice disponibile, ajung la concluzia că sistemul politic nu guvernează spre binele lor? Iarăşi, teoria nu ne spune ce au de făcut alegătorii dacă sistemul politic se blochează şi refuză pur şi simplu să ofere altceva decît ceea ce, spre dezamăgirea generală, tot livrează? Şi teoria nici nu ne spune cum anume deblochezi democratic un sistem politic ca al nostru. În plus, Guvernul Cioloş a fost larg votat de acest Parlament, în noiembrie 2015. Cu ce este el mai puţin reprezentativ decît era guvernul Ponta sau guvernul Boc sau guvernul Tăriceanu, nu înţeleg. Toate procedurile constituţionale au fost respectate şi în cazul său, ca şi în cazul precedentelor guverne. Că dl Cioloş nu e membru de partid vi se pare vreun handicap? Mie, sincer, ştiind partidele noastre foarte bine, nu. Ba, dimpotrivă...
Ne puteți urmări și pe Google News
Cînd văd că oamenii lui Ponta – adică lotul celui mai sinistru de guvernanţi pe care i-a putut avea România de la comunism încoace – iau la mişto ideea tehnocrată chiar îmi vine să ies în stradă şi să strig pentru dl Cioloş. Să fie clar, discursul politicienilor împotriva tehnocraţilor este viperin. Iar mesajul că natura lor fragilă, de apropiaţi ai poporului şi devotaţi ai democraţiei, este zdrobită de impertinenţa tehnocraţilor dlui Cioloş este de o obrăznicie fără seamăn. Chiar uităm cu cine avem de-a face în această ţară cînd vorbim despre partide şi lideri politici? Zic „politicii”: tehnocraţii nu sînt buni că nu răspund în faţa nimănui şi nu sînt aleşi. „Politicii”, însă, răspund pentru cum guvernează, nu? Deocamdată, din cîte văd, răspund doar penal, pe la DNA, că răspunderea politică nu s-a inventat încă în România. Cît despre alegeri, zău aşa, cînd poporul votează cu două mîini condamnaţi penal pentru corupţie, ce mîndrie şi ce legitimitate îţi poate da alegerea?
În plus, înţeleg bine că dl Cioloş nu poate face cine ştie ce în actuala conjunctură. Şi astăzi cred că dl Iohannis a greşit că nu a forţat alegerile anticipate după ce gaşca Ponta a părăsit în huiduielile străzii Palatul Victoria. Mi-ar fi plăcut ca dl Cioloş să vină prim-ministru într-o formulă politică. Dar, ştiu bine, nu ar fi fost posibil. Aşa că, din greşeala strategică a dlui Iohannis din noiembrie, măcar ne-am ales cu un prim-ministru decent şi competent. Vor veni alegerile şi vom vedea ce vor face partidele noastre cu asta. Fără să vrea, desigur, dl Iohannis a pus pe scena politică românească o nouă ofertă. Dl Cioloş a intrat în politică pe uşa tehnocraţilor – o intrare cu nimic mai puţin onorantă decît oricare alta. De-acum încolo depinde a partide, şi mai ales de bietul PNL, cum şi dacă se va fructifica oportunitatea oferită de prezenţa dlui Cioloş la Palatul Victoria.
Pe de altă parte, nu-mi explic cum ochiul de vultur aprig şi mintea brici a analiştilor noştri politici n-au sesizat, încă, o tendinţă evidentă în raporturile instituţional-constituţionale din statul nostru. Imediat după învestirea cabinetului Cioloş, în noiembrie 2015, preşedintele Iohannis a început să-i cedeze primului-ministru o serie de însărcinări simbolice care ţin de atribuţiile „regaliene”, dacă ar fi să vorbim în termeni francezi. Tot mai multe chestiuni de politică externă şi de politică de securitate sînt lăsate spre comunicare dlui Cioloş. Mai mult, din cîte îmi dau seama, nu doar spre comunicare, ci şi spre decizie sînt lăsate premierului unele chestiuni mai degrabă prezidenţiale. Participările la Consiliile Europene se cam împart între cei doi, în vizită bilaterală în SUA pleacă, pînă una-alta, premierul, la Deveselu taie panglica tot premierul, iar vizitele sale la cel mai înalt nivel sînt cam la paritate cu cele prezidenţiale. E ca şi cum preşedintele Iohannis, încet-încet, după cum îi e felul, pasează funcţia...viitorului preşedinte. Ştiu, e o speculaţie. Dar într-o ţară plină de speculanţi, mi-am spus că n-oi da cu bîta-n baltă dacă lansez şi eu acest scenariu...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
