Deși n-a debutat încă oficial, Campania electorală pentru alegerile din 11 decembrie 2016 duduie din plin. Pe lîngă explicația obișnuită, dată de toate bătăliile electorale de pînă acum – șmecheria de a fura startul – în 2016, s-a ivit o explicație nouă, originală.

 O Lege stupidă, votată de Parlamentul șantajat de DNA, a restrîns dramatic spațiul de publicitate electorală în campania propriu-zisă. Prin aceeași lege, dovadă de neclintit a nenorocirilor provocate de oportunismul moldovalah, înainte de startul cursei propriu- zise sînt îngăduite spații nelimitate pentru campania electorală. Evident, exploatînd neghiobia asta, competitorii s-au grăbit să-și planteze panourile electorale peste tot unde locul a îngăduit. Cînd se va declanșa campania oficială, panourile, bannerele vor fi luate.

Și astfel, România lui 2016, România cetățenilor turmentați, va înfățișa un paradox de Soldatul Svejk:

Chiar atunci cînd va fi nevoie ca alegătorul să fie tras de mînecă pentru a fi atent la ofertele partidelor, publicitatea electorală va lipsi dramatic. În schimb, acum cînd mai e pînă la alegeri și alegătorul caută să descopere în jur publicitate la magazine ieftine și la leacuri atotputernice, Bucureștiul e plin de slogane și portrete (de fapt un singur portret, cel al lui Dacian Cioloș).

Urmăresc campaniile electorale, ca gazetar, din prima parte a lui 1990. De 26 de ani, așadar.

Am la activul de comentator nu mai puțin de șapte campanii electorale pentru parlamentare (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012). Lor trebuie să le adaug și două campanii prezidențiale separate de cele parlamentare (2000 și 2014).

Sînt, iată, martor și comentator la cea de a 8-a campanie electorală. Despre fiecare dintre cele șapte campanii de pînă acum am scris pe larg. Nu mă mai ostenesc să caut textele scrise și publicate cu acest prilej.

Oricum comentariile despre campania din 1990 și despre cea din 1992 sînt cuprinse în primele mele două volume de Proză politică.

Din simpla amintire pot deosebi, prin raportare la campaniile anterioare, cîteva premiere în cazul campaniei din 2016.

Voi începe cu cea mai revoltătoare: Implicarea anticonstituțională evidentă, stridentă, ostentativă a președintelui Klaus Iohannis în campania electorală pentru parlamentare în ipostaza mizeră de chibiț electoral al unui partid, PNL.

Pînă la diferențierea între parlamentare și prezidențiale, chestiunea implicării în campanie a președintelui nu s-a pus cu acuitate. Explicația e dată de suprapunerea – salutară, zic eu – a celor două alegeri și prin asta, a celor două campanii.

În 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004, fiecare partid și-a dublat campania pentru parlamentare cu campania pentru prezidențiale. Ca jurnalist am participat la TVR la cîteva confruntări între candidații la prezidențiale. Toți abordau în Programul lor chestiuni care țineau de Guvern și nu de președinție. La întrebarea mea sîcîitoare – Cum veți reduce prețul laptelui, cîtă vreme Constituția nu vă dă nici o prerogativă pentru așa ceva? toți îmi răspundeau că parlamentarele vor fi cîștigate de partidul lor și, prin urmare, grație Guvernului dat de partid, ei, președinții, vor micșora prețul laptelui.

Nu s-a pus problema constituțională și pentru că prin reunirea celor două alegeri se presupunea că votul va fi la fel atît pentru președinte, cît și pentru Parlament.

În 1990, 1992, 1996 și 2000, votul pentru Parlamentare și votul pentru prezidențiale au exprimat o tendință generală a electoratului.

De aceea, în toate aceste momente electorale, românii au votat cam la fel și Parlamentul și Președintele. Alegerile din 2004 au adus cu ele o nuanță. Parlamentarele au fost cîștigate de PSD+PC.

Primul tur a revenit candidatului acestei Alianțe, Adrian Năstase. La al doilea tur, a învins candidatul Alianței DA, Traian Băsescu. Una dintre explicații trebuie căutată într-un fenomen care s-a manifestat și în 2014.

PSD-ul are marea slăbiciune a ceea ce Lenin numea Beție de pe urma succesului.

Victoria la parlamentare și în primul tur a dat PSD-ului drogul mulțumirii de sine. Victoria la al doilea era de la sine înțeleasă.

PSD-ul n-a luat în calcul extraordinara capacitate a lui Traian Băsescu de a face față situațiilor limită.

În timp ce structurile Alianței DA erau pe cale să se resemneze, Traian Băsescu s-a mobilizat exemplar.

Tactica de succes a fost angajamentul că-l va desemna premier pe Călin Popescu-Tăriceanu, reprezentantul Alianței. Avînd în față steagul unei speranțe, structurile Alianței s-au mobilizat exemplar.

2008 a adus cu sine primul scrutin parlamentar disociat de cel prezidențial. Trecut prin experiența Referendumului din 2007, Traian Băsescu s-a implicat cu discreție în favoarea PDL. Nici n-avea nevoie de implicare stridentă cîtă vreme românii se obișnuiseră cu un Traian Băsescu jucător.

Alegerile din 2012, diferite și ele de alegerile prezidențiale, n-au pus problema implicării prezidențiale.

Traian Băsescu trecuse printr-un nou Referendum. Votul zdrobitor pentru suspendare îi rupea orice iluzie c-ar putea influența în vreun fel soarta alegerilor în favoarea PNL.

Alegerile parlamentare din 2016 aduc cu sine o noutate absolută: Implicarea violentă, fără pic de subtilitate, toantă, a președintelui în campania electorală.

Această implicare e lipsită de orice prudență, ca să nu spun bun-simț:

1) Timp de doi ani aproape, Klaus Iohannis a fost o prezență discretă pe scena publică.

În ultimul timp însă, el pare a fi lovit de o agitație egală cu nevroza.

Exploatează orice posibilitate de a ieși în public și a spune ceva.

Numai că spusele sale n-au nici o legătură cu postul de președinte.

Toate sînt intervenții de chibiț electoral.

2) Candidatul PNL pentru postul de premier e Dacian Cioloș.

Te-ai aștepta ca Dacian Cioloș să fie deosebit de activ electoral. Ei bine, Dacian Cioloș e discret ca un președinte.

Prin contrast, Klaus Iohannis e ostentativ ca un candidat la funcția de premier.

3) Klaus Iohannis încalcă grav Constituția.

Față de această infracțiune nimeni nu ia atitudine.

Partidele de Opoziție văd în implicarea lui Klaus Iohannis un mijloc de prăbușire a PNL. Da, dar Klaus Iohannis prăbușește și Constituția. Presa, ONG-urile par resemnate în fața unei realități tipic românești: Încălcarea Legii.

Sindromul Cît e șef îl lingem, cînd nu mai e îl scuipăm se manifestă nestingherit.