„Într‑o comunitate de drept precum Uniunea, drepturile fundamentale nu sunt mai puțin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul unei încălcări a drepturilor fundamentale.” - Campos Sánchez-Bordona, Avocat General al Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În vreme ce ochii publicului sunt ațintiți spre scandalul privind pensiile magistraților, la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, astăzi, 29 iunie 2023, era termenul stabilit pentru concluzii, privind situația prescripției răspunderii penale, ca urmare a trimiterii preliminare a Curții de Apel Brașov.

Chestiunea prescripției răspunderii penale a suscitat interesul profesioniștilor în drept, dar și a societății civile, întrucât prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a fost sancționată lipsa de reacție a legiuitorului, din perspectiva punerii în acord cu prevederile constituționale a dispozițiilor din Codul penal care reglementau prescripția răspunderii penale.

Prin Hotărârea pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 67/2022 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că întreruperea prescripției răspunderii penale este o chestiune de drept penal material/substanțial, astfel încât ea face obiectul aplicării legii penale mai favorabile.

Principiul legii penale mai favorabile presupune că, în ipoteza unei succesiuni de legi penale survenite în timp, de la momentul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală și până la momentul stingerii raportului juridic de conflict, dacă intervine o lege care cuprinde dispoziții mai favorabile pentru acuzat, aceasta se va aplica.

Anumite structuri de parchet și instanțe de judecată au considerat totuși că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ar putea fi totuși relativizate, solicitând Curții de Justiție a Uniunii Europene o dispensă de la caracterul obligatoriu al acestora.

În scopul obținerii acestei dispense, s-a invocat necesitatea combaterii corupției la nivel înalt, precum și necesitatea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, în detrimentul drepturilor fundamentale de care se bucură orice persoană, atât prin raportare la Constituția României, cât și prin raportare la Cartea Fundamentală a Drepturilor Omului.

Surprinzătoare a fost și poziția exprimată de reprezentanții Guvernului României care au solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să susțină caracterul relativ al Deciziilor Curții Constituționale și ale Instanței Supreme, punând accentul pe supremația dreptului Uniunii.

În aceste condiții, când constatăm că supremația Constituției României este pusă la îndoială de însăși autoritățile publice menite să o apere, speranța vine tot din afară.

Astăzi, au apărut pe pagina de internet a Curții concluziile avocatului general, domnul Campos Sánchez-Bordona.

Redau în continuare câteva pasaje extrem de importante din concluziiile domniei sale, spre a înțelege că, dacă noi, ca stat, am înțeles să ne cedăm suveranitatea și independența, totuși, unii oameni au înțeles să ne apere de însăși acțiunile noastre:

„instanța de trimitere va trebui să se asigure că sunt respectate drepturile fundamentale garantate de cartă (în speță, ale persoanelor condamnate). În cazul în care, având în vedere cele de mai sus, aceasta decide să nu aplice jurisprudența națională referitoare la inexistența unor cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022, ea nu va putea să facă acest lucru în afara dispozițiilor cartei, a căror valoare nu este inferioară celei a articolului 325 alineatul (1) TFUE(49).”

„Obligația de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu exonerează instanțele naționale de obligația lor de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de cartă, atunci când este vorba despre proceduri penale pentru infracțiuni în materie de TVA, cărora li se aplică dreptul Uniunii(50).”

„În acest context, dreptul fundamental care ar putea justifica menținerea și aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale române este cel consacrat la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă, și anume retroactivitatea legii penale mai favorabile sau lex mitior.”

„Obligația de a proteja resursele proprii ale Uniunii în domeniul TVA‑ului nu poate, repetăm, să scutească instanțele naționale de aplicarea lex mitior, ca principiu legat de cel al legalității incriminării, care este un element indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rândul său, una dintre valorile primare pe care se întemeiază Uniunea (articolul 2 TUE).”

„Jurisprudența instanțelor supreme din România consideră că, în această țară, normele care reglementează prescripția penală au un caracter material. Nicio dispoziție din dreptul Uniunii nu se opune acestei jurisprudențe naționale, astfel cum Curtea a recunoscut în Hotărârea M.A.S. și M.B”

„Curtea Constituțională, constatând neconstituționalitatea articolului 155 din Codul penal din 2009, acționează în calitate de „legiuitor negativ”(71). În statele în care controlul constituționalității este unul centralizat, declarațiile de neconstituționalitate a legilor au o valoare și o forță obligatorie similare cu cele ale legilor însele a căror inaplicabilitate (și, eventual, nulitate) totală sau parțială o declară pentru motivul incompatibilității lor cu constituția națională. În aceste țări, declarațiile de neconstituționalitate a legilor au efecte erga omnes și determină dispariția totală sau parțială a acestor legi din ordinea juridică (Spania, Polonia, Portugalia, Lituania, România, Germania sau Italia).”

„În prezenta cauză, principiul retroactivității legii penale mai favorabile, prevăzut la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă, justifică exonerarea de răspundere penală a persoanelor condamnate cărora li s‑a aplicat, la acea dată, un regim de întrerupere a prescripției răspunderii penale care între timp a fost declarat neconstituțional, cu condiția să fie vorba despre domenii în care se aplică dreptul Uniunii. Exonerarea acoperă, așadar, și infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere interesele financiare ale Uniunii, contrare articolului 325 TFUE și Deciziei 2006/928.”

„În consecință, dreptul Uniunii nu impune, într‑o asemenea situație, ca jurisprudența în litigiu a Curții Constituționale să fie lăsată neaplicată, chiar dacă efectele sale implică impunitatea autorilor unora dintre acele infracțiuni.”

„În orice caz, considerăm că invocarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu constituie un motiv care să justifice restrângerea unui drept fundamental precum aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, atunci când în sistemul constituțional al unui stat membru există un standard de protecție a acestui drept mai ridicat decât cel stabilit la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă.”

„Desigur, interesele financiare ale Uniunii merită să fie protejate, însă acest lucru nu poate avea întâietate în fața apărării unui drept fundamental precum cel reprezentat de principiul retroactivității legii penale mai favorabile.”

„Într‑o comunitate de drept precum Uniunea, drepturile fundamentale nu sunt mai puțin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul unei încălcări a drepturilor fundamentale.”

În concluzie, dacă noi, ca stat, am înțeles să renunțăm cu ușurință la suveranitate și independență, prin acțiuni ce ar putea fi considerate „acte iresonsabile”, constat că din fericire, alții au înțeles să ne apere de însăși acțiunile noastre vătămătoare.