Situaţia e albastră. Ce se va întâmpla, vom putea ieşi şi din acest impas? „Om muri şi-om vedea” e cel mai bun răspuns care poate fi dat, cu tot umorul său macabru. Vorba care a făcut furori sub comunism îi aparţine poetului avangardist Stephan Roll, alias Ghiţă Dinu, fiul celui cu Lăptăria lui Enache.
Un superb chefliu, prieten cu genialul pictor, marele postimpresionist european Lucian Grigorescu, după cum mă asigură regretatul meu prieten Corneliu Leu, autorul unei scrisori deschise epocale: „Apocalipa cu simbrie”. Un mare scriitor, eludat, în mod special, de noii scârţa-scârţa pe hârtie!
Ce ţară blestemată, să fie condusă numai de ciocoi. De arendaşi ai ţării, care-au transformat speranţa în dezamăgire, bucuria în ură, dragostea în venin.
Ce speranţe poţi avea în acestea clipe? Poate a supravieţuirii, deşi aceasta este de cele mai multe ori cumplită. Nu degeaba, popular se spune că în vremurile apocaliptice oamenii se vor ruga la morminte: „Ieşiţi voi, ca să intrăm noi în locul vostru”.
Românii au o percepţie puţin greşită asupra presei, a mass-mediei în general. Nu o văd ca un mijloc de informare decât într-o mică măsură, ci mai mult ca o tribună, ca un tribunal al poporului. O justiţie paralelă cu cea oficială, în care nu au încredere. Când nedreptăţile îl covârşesc pe român, acesta aleargă prima şi prima oară la presă. Să i se facă dreptate, să i se rezolve problema!
Dar cititorii nu sunt proşti! Nu merită dispreţuiţi. Simt slovele, miros literele, adulmecă emoţiile! Au al şaptelea simţ! Sesizează imediat ipocrizia. Publicul e urât, sfidat doar de rataţi. Ăia necitiţi de nimeni. Onanişti ai verbului care-şi ascund sterilitatea în ifose de intelectuali neînţeleşi.
Depun mărturie că, dincolo de încorsetările economice, de condiţionările manageriale, se mai face presă cu suflet. Cu inima, nu mecanic, funcţionăreşte! Pot să scriu o ştire în câteva minute şi chiar în mai multe moduri (iertaţi-mi modestia), respectând, evident, normele jurnalistice. Să presupunem că o ştire spune: „la Fabrica 23 August au fost concediaţi 200.000 de oameni”. Prima reacţie ar fi: „Ce bine că se reduc cheltuielile, avem bani la buget şi ne va merge bine”. Ca jurnalist, dar şi pentru că sunt creştin, primul meu gând se îndreaptă către acei 200.000 de oameni concediaţi. Pentru că au copii, au familie şi trebuie să le pună ceva pe masă. Dincolo de calitatea noastră de jurnalişti, suntem în primul rând oameni! Evident, după nişte maimuţoi, nu-i politically correct! Ca angajat la gazetă trebuie să fii câine! Să n-ai mamă! Trebuie să fii operat de sentimente. Ăsta-i miracolul! Să îţi faci meseria, dar să scrii în acelaşi ritm cu zvâcnetul toracelui. Evident, nu convine. Unii te divinizează, geambaşii te înjură. Mercenarii te invidiază. Sunt incapabili!
Nu-s deloc pesimist, dar chiar nu mai văd soluţii. Iar redresarea trebuie făcută pentru toţi cei 30 de ani scurşi, parcă-n zadar. Oare câte generaţii vor mai trebui sacrificate, ca România să-şi revină? Câte altare ale jertfei va trebui să mai ridicăm? O fi acesta blestemul neamului românesc? Scurte, prea scurte momente de glorie, urmate de triste şi răvăşitoare decenii? O viaţă zdrobită, marcată doar de momentele esenţiale: naştere şi căsătorie, eventual naşterea pruncilor? Om muri şi-om vedea! Dar măcar să murim frumos!
Revolta mea va fi evident în pustiu!
Recomandările noastre
