Evenimentul Zilei > Istoria secreta > Povestea neștiută a Sfântului Dumitru. Legendă românească. Istoria secretă
Povestea neștiută a Sfântului Dumitru. Legendă românească. Istoria secretă

Povestea neștiută a Sfântului Dumitru. Legendă românească. Istoria secretă

Zilele astea găsiți zeci de relatări ale faptelor și minunilor Sfântului Izvorâtor de Mir și e bine așa.

Noi notăm, însă, o legendă românească mai puțin cunoscută. Am găsit-o într-una dintre culegerile lui Teodor Pamfilie, scriitor și folclorist, care, deși a trăit doar 38 de ani, între 1883 și 1921, a lăsat în urmă o operă premiată de Academia Română.

”Sfâtul Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într-un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind ca în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. /…/ Într-o noapte, visează Sf. Dumitru că pe lume, în afară de dânsul, mai sunt și alți oameni. Deci, dornic să știe cum stă treaba, pleacă în lume. Merge și merge, dă peste râpi și nu cade într-însele, dă peste ape și trece fără ca să se ude măcar, iar după mult mers ajunge într-un sat, într-o zi de duminică.
În sat, vede el o mulțime de oameni intrând într-o casă, de unde nu mai ieșeau. Se miră cât se miră, dar mai apoi întrebă pe unul despre aceștia, iar cel întrebat îi răspunse că acei oameni merg ca să se închine lui Dumnezeu; cât privește despre casa în care intrau, ea se cheamă „biserică”.

Ce să facă? Hai să intre și el după dânșii, să vadă și el cum este biserica /…/  Într-o strană, vede Sfântul Dumitru pe Diavol stând și însemnând pe toți cei ce râdeau și vorbeau în biserică și înciudându-se că nu-i găsește și ciobanului pricina, ca să-l însemneze și pe dânsul.

După o vreme, însă, Diavolul luă o piele de bivol și începu să tragă cu dinții de dânsa. Și trase, și trase, până când a făcut o mare necuviință. Nimeni nu vede și deci nimeni n-a auzit nimic, dar ciobanul vedea, și-a auzit, și-a râs. Atunci Dracul l-a însemnat la condică și pe dânsul.”

Supărat că Diavolul l-a făcut să râdă în Biserică, Dumitru a plecat din sat și s-a întors la turma lui, nemaivrând să calce în lumea păcătoasă.

Peste mulți ani, sătenii l-au căutat. Dumitru murise în prispa casei, dar trupul nu îi putrezise și mirosea a mir.

I-au recunoscut sfințenia și pe locul unde a murit au ridicat o Biserică și, pentru smerenia și curățenia sa sufletească, i-au spus ”Sfântul Dumitru”!