Paul Cernat , conferențiar universitar doctor la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universității București, nu se sfi ește să pună degetul pe rănile educației și culturii noastre. Apariția Dicționarului General al Literaturii Române (DGLR) coincide și cu acest strigăt de alarmă sau, dacă vreți, cu această invitație la dezmeticire
Evenimentul zilei: Care sunt atuurile DGLR-ului, atuuri care să-l valideze în timp? Dar punctele slabe, atacabile? Există fisuri periculoase în corpul acestei cărți impresionante?
Paul Cernat: „Punctele slabe, atacabile” sînt legate, cred, de eventualele scăpări, erori factuale sau omisiuni (nu cred să existe totuși prea multe omisiuni flagrante) și de evaluarea prea subiectivă a unor autori, reviste, curente ș.a.m.d. În mod cert, față de un dicționar în care actualitatea are o pondere atât de importantă, e inevitabil să apară nemulțumiri, începând chiar cu autorii tratați. În plus, date fiind numeroasele controverse ideologice (legate de adeziunea unor autori la mișcări totalitare, dar nu numai) e inevitabil să apară obișnuiții procurori de serviciu care să se sesizeze cu privire la „colaboraționiști” neînfierați suficient și altele de acest gen. Nu insist: cine vrea să mulțumească pe toată lumea, riscă să nu mulțumească pe nimeni, iar cine crede că poate face mai bine, să facă,
- Există o strategie de promovare a acestui demers îndrăzneț? Va ajunge DGLR-ul în școli, în licee, în facultăți? Sau va rămâne un reper doar pentru lumea academică, a cercetătorilor, a „gulerelor albe”?
- În marile biblioteci publice va ajunge, cu siguranță, inclusiv în bibliotecile facultăților de profil. Sper să reușim să facem ca dicționarul să devină accesibil și pe internet, într- o variantă actualizată continuu, de o echipă restrânsă. Vom face tot ce depinde de noi pentru a-l face să ajungă acolo unde trebuie. Dacă se poate, și la centrele culturale din străinătate (departamente de românistică etc.) În licee va fi mai greu, dar vom căuta o soluție în perspectivă.
- România dispune, iată, de un Dicționar General al Literaturii Române, proiect indispensabil unei „națiuni culturale”, cum spunea Eugen Simion, coordonatorul acestui proiect. Ce alte inițiative de acest gen mai lipsesc națiunii noastre? Mai precis, care sunt domeniile importante, neacoperite din punct de vedere științific?
- Fără inițiativa, suportul și tenacitatea profesorului Eugen Simion acest Dicționar n-ar fi existat. M-am bucurat foarte mult să mă implic în realizarea unei noi ediții. Îmi place să cred că am făcut, cu toții, o treabă foarte bună, dincolo de apartenențe geografice și generaționale, de opțiuni estetice sau ideologice. E un demers unificator și totalizant, într-o cultură în care, aparent, nimic nu se leagă: informația culturală circulă prost, revistele – și mai prost, și aproape totul e parohializat, clientelar, de nişă a nişei. Reunificarea (în diversitate) a culturii române, reconstrucția ei de fapt, este, fără doar și poate, o prioritate națională, iar DGLR poate fi privit ca un demers-pilot în acest sens. E mare nevoie și de existența unor ediții critice profesioniste ale tuturor scriitorilor importanți, „de patrimoniu”. La inițiativa profesorului Simion, Academia Română, în colaborare cu Fundația Națională pentru Ștință și Artă, au editat, în ultimii 15 ani, aproape 200 de volume de tip „Pleiade” în colecția „Opere fundamentale”, dar mai e încă mult până departe. Din varii motive, între care cele ținând de drepturile de autor, nu-i avem încă printre ei pe Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade ș.a. Dar, chiar dacă n-ar exista problema drepturilor de autor, editarea critică a lui Sadoveanu, a integralei publicisticii lui E. Lovinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, ar avea nevoie de mai mulți specialiști calificați decât dispunem în acest moment, și de un număr greu estimabil de ani. Institutul „G. Călinescu” are și alte mari proiecte pe rol. Există în lucru o vastă Cronologie a vieții literare românești postbelice, din care au apărut deja aproape 25 de volume solide, adevărate bănci de date pentru toți cei interesați de istoria noastră culturală recentă. Stă să apară și o Enciclopedie a literaturii române vechi. La Biblioteca Academiei există, apoi, un proiect de editare – în condiții grafice de excepție – a principalelor noastre manuscrise premoderne. Sunt și alte proiecte de anvergură aflate în lucru. Dar mai sunt multe de făcut (bănci de date de tot felul, un eventual dicționar general al traducerilor, proiecte comparatiste de anvergură ș.a.). O cultură matură nu poate exista în absența unei infrastructuri culturale solide.
- La ce nivel este proza românească? Dar poezia? Avem cu ce să completăm acest dicționar în viitor?
- La un nivel suficient de bun pentru a merita să investim, în continuare, în ele. Avem cu ce să completăm, firește. Important e să mai avem și cu cine, pentru că tinerii specialiști în materie se formează greu, iar actualul sistem de învățământ umanist pare mai degrabă ostil istoriei literare, dacă nu chiar istoriei în general. Mi se pare un fenomen extrem de alarmant, care ar merita discutat separat, cu altă ocazie.
„Presa culturală, în criză de identitate”
Ce rol joacă, în acest prezent tulbure, presa culturală? Păcătuiește prin discreție sau este subțiată și de produsele culturale românești, multe de calitate îndoielnică? Paul Cernat e la post: „Un rol din ce în ce mai nesemnificativ, din păcate, cu excepții care confirm regula. Presa print, tradițională (nu doar cea culturală!), s-a redus mult în ultimii ani, revistele culturale din provincie sînt, majoritatea, vetuste, nu circulă și au o relevanță locală, puternic inerțială (din nou, onoare excepțiilor – Vatra, Timpul și alte două-trei). Cele cât de cât cotate academic sînt mai ales debușeuri pentru birocrația universitară. Creativitatea, spiritul critic, capacitatea de a orienta, cât de cât, publicul, au diminuat. Autosuficiența, în schimb, primează. Polemicile de idei, adevăratele polemici, trebuie căutate mai mult în mediul virtual, unde au apărut câteva platforme sau reviste electronice de luat în seamă. Cred că presa noastră culturală trăiește o criză de identitate, inclusiv profesională, din care dacă nu va ști să iasă, va eșua într-o irelevanță totală”.
Umanioarele și profitul
„Sigur, o compar cu presa culturală din deceniile anterioare, nu cu aceea din alte țări (occidentale sau nu) unde aproape că nu mai există – există, în schimb, alte circuite de promovare și validare, care la noi au un caracter precar. Dar «criza», explicabilă mai ales prin globalizarea economică și primatul consumerismului, e mai veche și mai largă. Ea vizează, de fapt, statutul umanioarelor într-o lume guvernată de profit”, consideră tânărul critic literar.