Abandonat de tată când avea cinci luni, Florin și-a depășit condiția, îndrumat de mamă, prin semne
Elev în clasa a IX-a la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”, Florinel –Emanuel Solonca (14ani) a depășit toate barierele care, în mod normal, i-ar fi putut pecetlui soarta. A învins destinul pentru că muzica e viața lui.
Înăltuț și subțire, cu degete frumoase, Florinel ne-a invitat în casa lui. S-au mutat, el și mama, într-un bloc dintr-un cartier muncitoresc, de curând. Împart două camere și un calculator. E nevoit să studieze aproape exclusiv la școală, deoarece vecinilor nu le e pe plac cântatul la trompetă. „Știm că e importantă școala de muzică, dar avem ore de liniște”, i-au spus, deși a adus instrumental acasă doar în zilele oficial libere, când nu avea acces în școală, pentru studio.
Florinel e modest și spune că e dependent de muzică: „Studiez cel puțin trei ore pe zi. Eu consider că nu sunt foarte talentat, dar prin muncă multă am ajuns la nivelul acesta”. Exersează cu atâta sârg încât a ajuns la performanța de a interpreta partituri de o dificultate mare, care se predau doar la liceenii din an terminal.
Carnavalul venețian
La Olimpiada Națională de In ter pretare Instrumentală a devansat 30 de concurenți, cântând partituri grele: o Fantezie cu variațiuni de J.B. Arban și o parte din Carnavalul venețian, de același autor, plus un Concert pentru trompetă de V. Scelokov. „Băiatul a început studiul trompetei din clasa a IV-a, după ce primii ani de școală a făcut pian. Este foarte talentat. Mă mândresc cu el. Mă uimește cât de repede învață mai ales programe foarte grele, cum a fost cel pentru Olimpiada de anul acesta, la care a luat premiul I”, spune Ilie Oberșterescu Hârșian, profesorul de trompetă al puștiului.
„Bunicul și unchiul mi-au ținut loc de tată”
Viața lui Florinel e departe de a fi pe roze. Stă uneori 12 ore în școală, ca să învețe. Singura distracție e că merge vinerea, cu prietenii, la concertele Filarmonicii. Îi sclipesc ochii când atinge alama trompetei. Ține în mână cel mai scump lucru din viața lui, o trompetă Yamaha, pe care i-a cumpărat- o bunicul, cu 500 de euro. Dacă nu ar fi bunicul matern, nu știe ce s-ar fi ales de el. Sau fratele mamei, fagotist la Operă, cel care l-a canalizat spre cariera muzicală. Tatăl lui Florinel i-a abandonat pe el și pe Mirela, 40 de ani, când copilul era doar un bebeluș de 5 luni.
„Nu a plătit nici măcar o lună pensie alimentară”, ne spune mama. Femeia a învățat să citească pe buzele interlocutorilor, dacă aceștia vorbesc suficient de rar, și face eforturi să vorbească. Când vine vorba de tatăl său, Florinel spune, trist, că îi e indifferent: „Unchiul și bunicul meu au fost de multe ori în rolul de tată. Ei au fost bărbații care au stat în locul unde am avut nevoie. O singură dată am vorbit cu tata, deși e un fel a spune, căci el nu mi-a zis nimic. I-a comentat mamei, la o poză pe care a pus-o cu mine cântând pe Facebook, ceva de genul: „L-ai făcut lăutar”.
„Sper să mă angajez într-o mare orchestră din lume
Muncitoare într-o fabrică de încălțăminte, Mirela a încercat să îi ofere fiului ei totul. L-a crescut singură, apoi a avut curaj să-și reface viața, tot cu un bărbat cu probleme de auz. „De la tatăl meu vitreg am învățat limbajul semnelor”, spune băiatul. N-a fost să fie, în urmă cu doi ani, brusc, acesta adevenit alcoolic, iar după ce a fost agresată de el, femeia a divorțat, asumându-și definitiv rolul de mamă singură. Marele ei regret este că și dacă poartă aparatul auditiv, tot nu poate să audă cum trebuie ce cântă fiul ei. Auzul i-a fost afectat fatal de o otită contactată când avea numai 2 ani. Îi simte însă muzica, și o trăiește, dincolo de percepția senzorială dată de auz. „E o mare, mare bucurie că știu că el cântă și că e așa bun. Mă umplu de fericire când îl văd cântând”, spune femeia. Florinel spune și el că încearcă o fericire aparte, ori de câte ori duce trompeta la gură. „Chiar dacă mama e așa, eu am crescut, de mic, în Operă. Unchiul meu e fagotist. Mă ducea în fosă și mă punea să număr măsurile. A fost ceva firesc să merg la o școală de muzică. Am început cu pian, iar în clasa a patra am făcut cea mai bună alegre, am ales să învăț să cânt la tompetă. S-au dezlegat toate când am început să cânt. Sper să reușesc să merg la o facultate în străinătate, iar apoi să mă angajez la o orchestra din lume”, spune puștiul.
Cântă ca să aducă bani în casă
Gândul de ducă are legătură directă cu nevoile zilnice. El și mama lui trăiesc din salariul femeii, de 900 de lei. Ocazional, copilul participă la evenimente / concerte, unde e plătit cu 50 – 100 de lei reprezentația, iar banii îi aduce toți în casă: „Pentru mâncare, întreținere, pentru cele trebuincioase”. La fel se întâmplă cu premiile în bani primite la olimpiade. Florinel Emanuel Solonca participă la olimpiadele naționale din clasa a V-a, și a câștigat premiu sau mențiune la toate, cu o singură excepție. „Cum să nu aduc toți banii în casă?”, spune copilul. La fel face și cu bursa de performanță pe care o primește, 800 de lei pe an. „Poate-mi mai țin eu câte ceva, ca să-mi iau de mâncare. Uneori sunt la școală de la de 8 – 9 dimineaț, până la ora 22.30, și nu rezist cu numai trei sendvișuri. Un „moft” a fost să îmi cumpăr un aparat foto, când am câștigat ultima olimpiadă, ca să pot imortaliza astfel de momente fericite, și locurile noi în care ajung. Olimpiada e în fiecare an în alt oraș”, mai spune. Mama nu poate să uite cum, în clasa a V-a, Florinel s-a întors de la olimpiada unde câștigase mențiune, după numai un an de studiu al instrumentului, și i-a pus în mână primii bani pe care-i câștigase, 120 de lei. Îi vine să plângă când își amintește și spune că a fost „foarte bucuroasă”.