Zbor în jurul soarelui - o carte despre o doamnă de legendă, care a știut ce vrea de la viață
După succesul internaţional al romanului Soţia din Paris, în care readuce la viaţă povestea de dragoste dintre Ernest Hemingway şi Hadley Richardson, cuplu teribil al Parisului anilor '20, Paula McLain revine cu un nou roman, Zbor în jurul soarelui, dominat de o scriitură densă şi un ritm intens, pe măsura pasiunilor eroinei sale, Beryl Markham. Paula McLain construieşte şi aici un roman caleidoscopic în care ficţiunea se împleteşte cu elemente biografice. Accentul cade pe refacerea unui parcurs afectiv emoţionant şi, mai ales, a unui tragic triunghi amoros care a fost celebru în epocă, format din Beryl Markham, Denys Finch Hatton şi cu baroneasa Karen Blixen, autoarea cărţii Din inima Africii.
„Un portret minunat al unei femei excentrice care a trăit – cu neînfricare – aşa cum şi-a dorit.“(People)
Cine este Paula McLain
S-a născut la Fresno, California, în 1965. Debutează cu romanul A Ticket to Ride (2009). În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internaţională, fiind tradus în peste treizeci şi cinci de ţări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. Scriitoarea trăieşte împreună cu familia sa în Cleveland, Ohio.
PREMIERĂ! Un fragment din cartea Zbor în jurul soarelui
„Înainte de răsăritul soarelui, în prima zi a concursului Jubaland Cupe, am ieşit din grajdul Eastleigh din Nairobi şi am trecut de tribune. Profilul muntelui Donyo Sabuk se contura pe cerul spălăcit al dimineţii, iar Mount Kenya licărea în nuanţe de albastru-argintiu. Uneori, în timpul lungului sezon fără ploi, pământul se usca şi sub iarbă se formau întinse crăpături şi adâncituri, destul de late încât să înhaţe copita unui cal în alergare, să o descentreze şi să-i distrugă tendoanele. Însă aşa ceva nu se putea întâmpla azi. Gazonul îmi părea neted şi bine aşezat. Stâlpul avea un strat proaspăt de vopsea albă, cu două dungi negre, dichisite, care îl făceau să pară o geamandură nemişcată pe o mare de smarald.
Deşi dimineaţa era blândă şi liniştită, în curând mii de persoane aveau să umple arena şi tribunele. Zilele de curse erau ca un magnet care atrăgea lume nu doar din Nairobi, ci şi din satele învecinate – milionari şi coate-goale, doamne bine îmbrăcate, dar şi unele modest îmbrăcate, toţi examinând cu atenţie listele de curse, în căutarea vreunui semn. Se puteau câştiga bani frumosi din pariuri, dar asta nu m-a interesat niciodată. Chiar şi când eram mică, eu nu voiam decât să mă lipesc de balustradă, lângă tata, departe de zgomotul mulţimii din tribune, de proprietarii aflaţi în lojele lor pentru lumea bună, de cabinele de pariuri, unde cine ştie câţi bani treceau din mână în mână. Cursele nu aveau menirea de a fi concursuri de frumuseţe sau petreceri simandicoase. Erau nişte examene. Sute de ore de antrenament se reduceau la câteva momente în care stăteai cu sufletul la gură – şi abia atunci ştiai dacă animalele sunt pregătite, care vor străluci şi care se vor împletici, cum munca şi talentul se vor împleti ca un anume cal să răzbească, în timp ce altul va rămâne mult în urmă, iar jocheul lui va fi umilit sau surprins ori se va dezvinovăţi.
La orice cursă era destul loc şi pentru magie, şi pentru noroc, şi pentru scrâşnit din dinţi, pentru tragedii – dacă un animal cădea –, pentru schimbări neaşteptate la linia de sosire. Întotdeauna iubisem toate acestea, chiar şi lucrurile care nu puteau fi controlate sau anticipate. Dar acum, că mă aflam pe cont propriu, simţeam o altfel de presiune şi miza era cu atât mai mare.
Mi-am băgat mâna în buzunarul pantalonilor şi am scos o telegramă pe care mi-o trimisese tata din Cape Town ca răspuns la cea în care-l anunţam că primisem licenţa. Bucata de hârtie îngălbenită era deja moale de cât o citisem, iar literele începuseră să se estompeze: FELICITĂRI STOP TOTUL E BINE AICI STOP CÂŞTIGĂ O CURSĂ PENTRU MINE! Tot felul de minuni aveau loc într-o zi de curse. Dar, dacă aş fi avut puterea să fac farmece, l-aş fi făcut pe tata să apară dintr-odată din mulţime ca să-mi fie alături în acele momente asurzitoare, ameţitoare. Asta ar fi însemnat mult mai mult decât orice cursă câştigată – mai mult decât orice altceva.
Câteva ore mai târziu, când Dynasty a intrat dansând pe pistă, am simţit cum îmi creşte pulsul. Coama îi strălucea. Paşii îi erau înalţi, săltaţi şi siguri. Nu arăta ca iapa de şase ani pe care D. mi-o dăduse pe mână acum câteva luni, ci ca o regină. În jurul ei ceilalţi cai concurenţi erau conduşi de căpăstru sau cu alţi cai spre stâlpul de pornire. Unii aveau martingale care să-i împiedice să dea din cap; alţii aveau jambiere pentru tendoane, iar alţii purtau ochelari ca să se poarte cum trebuie. Jocheii îi mângâiau sau îi împungeau cu cravaşele în timp ce caii mergeau cu spatele spre bariere, agitaţi şi speriaţi, dar Dynasty a trecut cu uşurinţă prin acel haos, de parcă n-ar fi privit-o nimic din ceea ce se-ntâmpla.
Mâna celui care dădea startul s-a ridicat în aer şi a rămas aşa; caii încercau să stea la locul lor de lângă stâlp, voind cu tot dinadinsul să facă treaba pentru care se aflau acolo. Clopoţelul a sunat şi caii s-au năpustit într-un amalgam de culori şi de mişcări, douăsprezece animale unice, amestecate şi de nedistins. Un start curat şi rapid.
Un murg castrat, iute – favoritul –, a ţâşnit primul, ceilalţi concurenţi înconjurându-l, toţi tropăind pe gazon. Caii care conduceau s-au apropiat de balustradă, iar zgomotele copitelor răsunau profund. Le simţeam în puls, şi, precum bătăile tobelor de la dansurile ngoma din copilăria mea, făceau ca inima să-mi bată nebuneşte. Mi-am ţinut respiraţia când grupul a galopat pe porţiunea de pistă dreaptă. Dynasty era acolo, gonind spre finiş, stăpână pe situaţie şi cu muşchii splendid încordaţi. Jocheul nostru, Walters, nu o îmboldea şi nici nu se lupta cu ea, ci doar o lăsa să alerge. Ea a căpătat ritm pas cu pas, plutind chiar deasupra gazonului verde. Şi Walters plutea, iar hainele lui de mătase albastră cu auriu erau uşoare ca un fluture pe spinarea arcuită al lui Dynasty.
În tribune, strigătele mulţimii au devenit şi mai puternice şi mai ascuţite când ceilalţi cai s-au îndreptat şi ei spre finiş. Animalele erau precum o furtună, mişcându-se toate odată, apoi separându-se, abandonând toate strategiile, renunţând la precauţii. Pe ultimele sute de metri nu conta nimic altceva în afară de picioare şi călcătură. Dynasty a trecut cu uşurinţă de ceilalţi concurenţi şi l-a ajuns din urmă pe favorit, care părea să o aştepte doar pe ea. Dynasty alerga de parcă zbura. De parcă visa la victorie, sau câştiga în visul altcuiva. Apoi botul ei a atins panglica de la final. Mulţimea a izbucnit în urale. Reuşise.
Reuşisem şi eu. Aveam lacrimi în colţul ochilor în timp ce mă uitam în jur căutând pe cineva cu care să mă îmbrăţişez. Câţiva antrenori au venit ca să dea mâna cu mine şi să-mi zică lucruri care ar fi însemnat totul pentru mine dacă mi-ar fi fost spuse de tata, apoi m-am trezit cu Jock lângă mine.
— Felicitări, mi-a zis el, aplecat la urechea mea.
Mă ţinea strâns de mână în timp ce mă ducea prin mulţimea de oameni din jur.
— Ştiam că poţi s-o faci.
— Chiar aşa?
— Nu s-a îndoit nimeni de talentul tău, nu?
Am încercat să nu-l bag în seamă, dar a continuat.
— O să fie bine pentru afacere.
Şi, uite-aşa, senzaţia de mândrie şi recunoştinţă pe care o simţisem după ce Dynasty câştigase cursa mi-a fost rapid înăbuşită. Jock profita de pe urma reuşitei mele. Când Dynasty a fost condusă în ţarcul câştigătorului şi unul dintre ziarişti mi-a cerut să-i spun cum mă cheamă şi m-a rugat să stau la o poză, Jock a intervenit ca să spună pe litere şi cu grijă numele Purves. Şi-a ţinut mâna pe cotul meu sau pe spatele meu, ca pe un pripon de neclintit, dar nimic nu avea legătură cu mine. El se gândea doar cum atenţia sporită de care vom avea parte putea să ne aducă noi contracte pentru grâne sau noi cai în herghelie.
Mai târziu aveam să îmi dau seama cum, în mod ciudat, această victorie însemna mai mult pentru el decât pentru mine. În calitate de antrenor al lui Dynasty, urma să primesc un procent din banii câştigaţi de ea. Dacă aş fi reuşit să ajung constant pe primele locuri, aş fi putut încropi un salariu destul de bun ca să-mi câştig independenţa financiară, dar acesta era un vis îndepărtat. Jock, cu prezenţa lui dominatoare, avea încă multă putere asupra mea, în timp ce se gândea voios la propriul câştig ce rezulta din faptul că era soţul şi paznicul meu. Era năucitor cât de repede deveniserăm adversari.
— Credeţi că într-o zi vor fi femei care să antreneze şi în Anglia? m-a întrebat un ziarist.
— Nu m-m gândit la asta, am răspuns.
Am stat la poză şi îmi doream să-l lovesc cu putere pe Jock în coaste – să-l izgonesc din lumea mea şi din lumina mea. În schimb, am zâmbit”.
Mâine, 6 iulie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38), romanul Zbor în jurul soarelui va fi lansat oficial și în România. Participă: Sandra Ecobescu, preşedinte Fundatia Calea Victoriei, Dana Jenaru, critic literar şi Mihaela Cârlan, redactor-şef Catchy. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.
Accesul la eveniment se face în baza unei rezervări la numărul de telefon 021.311.40.01 sau pe adresa de email cismigiu@humanitas.ro, în limita celor 100 de locuri disponibile, până la data de 6 iulie, ora 18.30.