Povestea tarpanilor este încă o dovadă a agresiunii omului asupra vieţuitoarelor. Chiar dacă nu strămoşii noştri au fost cei care au ucis ultimii tarpani din lume, istoria singurilor cai sălbatici nativi din Europa merită cunoscută de toată lumea.
Din punct de vedere taxonomic, acest cal sălbatic a fost descris în anul 1774, de către zoologul Johann Friedrich Gmelin, care a avut pe atunci ocazia să observe o mică herghelie de tarpani în districtul Bobrov, lângă oraşul Voronej. Numele de tarpan semnifică pur şi simplu „cal sălbatic”, provine din limbile turcice şi le-a fost dat de kirghizi şi kazahi.
Zoologii susţin că au existat două subtipuri de tarpani, unul care trăia preponderent în păduri şi altul adaptat vieţii în stepe şi câmpuri. Cu toate acestea, conform analizelor detaliate, se pare că între cele două subtipuri existau doar diferenţe minore.
Ultimul exemplar, cel care a murit în anul 1918 în captivitate, a fost un armăsar care atingea înălţimea la greaban de cca. 140 centimetri, era de culoare gri-şoricie, avea picioarele negre, prezenta marcaje de culoare comune ecvidelor sălbatice (precum dunga dorsală) şi prezenta o coamă stufoasă şi abundentă.
Alte surse susțin că ultimii tarpani sălbatici au fost ucişi între anii 1875-1890, iar ultima iapă rămasă liberă a fost ucisă accidental în încercarea de a o captura. Motivul pentru care cazacii au ucis tarpanii până la unul era perfect justificabil în concepţia lor. Spre sfârşit de secol XIX, prigoana împotriva tarpanilor s-a înteţit, deoarece caii domestici ai comunităţilor de ţărani ruşi şi cazaci fugeau în stepe, alăturându-se hergheliilor de tarpani, resălbăticindu-se apoi în decurs de doar câteva săptămâni. În plus, odată recuperaţi de cazaci, proprii lor cai împrumutaseră deja caracterul rebel al tarpanilor sălbatici; prin urmare, distrugeau căruţe cu lovituri de copită, nu mai suportau şaua şi zăbala şi muşcau pe oricine se apropia de ei. Din acest motiv, iepele de tarpani care atrăgeau fără voia lor armăsarii cazacilor erau mai temute decât lupii sau hoţii de cai…
Izvoarele şi mărturiile istorice cu privire la caii sălbatici în Evul Mediu românesc sunt relativ puţine, dar nu lipsesc. Se pare că pe teritoriul cetăţii Făgăraşului ar fi existat în jurul anilor 1551-1552 un ţarc special amenajat pentru menţinerea cailor sălbatici capturaţi. Într-un astfel de parc destinat animalelor sălbatice, nu ar fi fost ţinuţi cai domestici, cu atât mai mult cu cât în parcul respectiv se ţineau doar specii de vânat. La data de 12 noiembrie 1572, principele Transilvaniei, Ştefan Bathori, trimite regelui Ungariei, sub formă de dar, un efectiv de cinci zimbri, nouă cai şi doi elani, toate animalele provenind din parcul animalier al cetăţii Făgăraşului (posibil prima grădină zoologică din România…).
Pe baza tuturor izvoarelor şi dovezilor disponibile, se pare că tarpanii au dispărut total din Câmpia Bărăganului la începutul secolului XVII-lea, iar din Moldova, spre mijlocul sau sfârşitul aceluiaşi secol.
O parte din bagajul genetic al tarpanilor mai persistă în caii huţuli, singura rasă arhaică şi autohtonă de cabaline din prezent, frumoşii cai huţuli