Petre Ionescu era cizmar, iar când a murit în 1936 la Spitalul Brâncovenesc din cauza unei ocluzii intestinale, nimeni nu a venit să-i ia trupul şi să-l îngroape. De pe urma lui a rămas un craniu brun-gălbui, unul dintre cele peste 6.800 de cranii din colecţia Institutului de Antropologie "Francisc Rainer" din Bucureşti.

Într-o clădire mică, ascunsă în spatele impunătorului sediu al Facultăţii de Medicină, undeva la etajul doi, mii de cranii stau aliniate în dulapurile uriaşe care acoperă de sus până jos pereţii, până în tavan.

"Eu nu înţeleg de ce craniile trebuie să fie o piesă de magie neagră. Nu au nicio încărcătură magică, relegioasă, malefică. Pentru că fiecare are un craniu pe care îl poartă cu el", spune Cristina Glavce, director al Institutului.

Destinul unui turc: de la Plevna, în colecţia de cranii

Strânse timp de două decenii, între 1920 şi 1940, de profesorul de anatomie Francisc Rainer, craniile alcătuiesc una dintre cele mai mari colecţii craniologice din Europa. La acea dată, deoarece nu existau ecografii sau scanări, "unica şansă ca să poţi să lucrezi pe craniu şi să ştii cum să te apropii de creier era o colecţie de genul acesta", spune Glavce.

Pentru cercetători, craniile nu sunt însă doar o masă de oase: fiecare dintre ele ascunde o poveste. De cele mai multe ori, povestea este cea a sfârşitului. De pildă, unul a primit o lovitură de sabie în cap. Altul un glonţ, precum soldatul turc împuşcat la Plevna, în timpul războiul de independenţă, al cărui craniu are o gaură mică şi rotundă în partea dreaptă. Alţii au murit de sifilis, iar boala se citeşte uşor în craniul plin de găuri roase şi înnegrite, un soi de ulceraţii ale osului care arată că sifilisul ajunsese în fază terminală.

Lăutarul cu o gaură în cap

Un alt personaj al cărui craniu se odihneşte cuminte pe raft a fost Ioan Dedu, de profesie lăutar. La un moment dat, a fost supus unei trepanaţii, o operaţie rudimentară, iar craniul lui are şi acum o gaură rotundă, urma bisturiului care i-a fost odinioară introdus în cap. În mod surprinzător, primitiva operaţie a reuşit: marginile tăieturii începuseră să se rotunjească, semn că oscul începuse să crească, iar locul să se vindece. Nu trepanaţia i-a venit de hac: lăutarul a murit în 1937 de paralizie generală într-un spital de boli mintale.

Mihaela Culea, asistent de cercetare la Institutul de Antropologie, lucrează cu un craniu din colecţia lui Francisc Rainer

Oamenii colecţiei: cerşetori, prostituate şi plugari

Nici pe el nu l-a revendicat nimeni. "Asta se întâmpla, de obicei, în familii nevoiaşe. Neavând bani ca să îi îngroape, i-au abandonat în spitale. Aşa se întâmplă şi acum, iar unii ajung ca material de studiu în laboraotoarele Facultăţii de Medicină", spune cercetătorul Mihai Constantinescu, de 29 de ani. Acolo au fost folosite de studenţi pentru disecţii, iar craniile au fost recuperate de  Rainer.

Cei mai mulţi dintre purtătorii craniilor care au ajuns în dulapurile Institutului erau săraci: cerşetori, muncitori, casnice, servitoare, şoferi, zidari, plugari sau prostituate. În afară de etnici români, în colecţie sunt şi câteva sute de cranii de la minorităţile naţionale: maghiari, germani, evrei, turci, sârbi sau ruşi.

"Nu sunt extratereştrii. Sunt copii bolnavi. Atât" "La noi, craniul nu este o piesă osoasă fără identitate", spune Glavce. Colecţia nu este un osuar, unde piesele nu sunt identificate. Jumătate dintre cranii au identitatea cunoscută: pe ele, studenţii lui Rainer au notat cu tuş negru numele individului, sexul, vârsta, cauza decesului, data şi locul morţii.

Unele cranii, de la copii abandonaţi în vârstă de câteva luni, sunt mici cât pumnul. Altele, deşi aparţin unor copii din primii doi ani de viaţă, sunt de câteva ori mai mari decât cele normale, dar sunt subţiri şi uşoare ca un balon. "Nu sunt extratereştrii. Sunt copii bolnavi. Atât", spune simplu Constantinescu. Sunt copii cu hidrocefalie, o boală foarte rară prin care se acumulează lichid în cutia craniană. "Trăiesc cinci-şase ani. Lichidul se acumulează şi bombează capul foarte mult", adaugă cercetătorul.

Craniul din dreapta aparţine unui copil care a murit la doi ani din cauza hidrocefaliei

Oamenii robuşti de acum 10.000 de ani

La Institut se află şi cranii care provin din săpături arheologice, de la oameni din epoca pietrei sau de la indivizi cărora li s-a tăiat capul în evul mediu. Cele mai vechi sunt de acum 10.000 de ani, dezgropate din câteva localităţi de la malul Dunării. Aveau cranii mari, iar dinţii lor sunt şi acum albi şi curaţi.

"Era o populaţie foarte robustă, mâncau mult peşte, foarte mult vânat, înotau foarte mult. Sunt foarte înalţi, au o dentiţie foarte bine păstrată şi sănătoasă, fără carii. Cariile încep să apară de la consumul de cereale, dar ei nu cultivau", explică Constantinescu. Moda de acum 2000 de ani: capetele deformate în copilărie

Însă printre cele mai bizare sunt cele peste 100 de cranii deformate ale populaţiilor migratoare ce au trecut prin actualul spaţiu românesc în antichitate. Deformarea era una artificială, se aplica în special femeilor şi era un semn de distincţie socială. "Le ţineau într-un leagăn şi aveau craniul foarte bine strâns în primii ani de viaţă, legat cu benzi. Nu le afecta cu nimic capacitatea intelectuală. Oamenii nu erau mai deştepţi sau mai proşti decât restul populaţiei, iar creierul nu avea deloc de suferit", spune Constantinescu.

Unii migratori practicau deformarea artificială a craniilor în primii ani de viaţă