Motto: „Nu-mi doresc ca femeile să aibă putere de decizie asupra bărbaţilor, ci doar putere deplină pentru a-şi decide propriile vieţi” – Mary Shelley.
Spaţiul public de la noi a fost marcat în ultima lună de o discuţie destul de difuz conturată despre rolul femeii în societatea românească, drepturile care le revin doamnelor şi care sunt liniile roşii pe care nu ar trebui să le depăşim pentru a evita intrarea în sfera misoginismului.
S-a plecat de la decizia Curţii Supreme a SUA privind faptul că nu ar exista un drept constituţional la avort, s-a ajuns la angajaţii unei pizerii care fluierau şi dădeau note femeilor care treceau pe stradă, un dezvoltator imobiliar a scris despre viceprimăriţa Braşovului că ar trebui să lucreze la bordel, pentru ca macrotema să culmineze cu declaraţiile influencer-ului George Buhnici cum că bărbaţii vor să vadă pielea tonifiată a unor minore când merg la plajă, nu vergeturile femeilor.
Există o tendinţă oarecum nocivă de a se încerca băgarea gunoiului sub preş prin categorisirea subiectului egalităţii de şanse şi de drepturi între bărbaţi şi femei ca fiind nerelevant, el fiind expediat grabnic în cheia unor subiecte de vară uşor perisabile şi categorisirea celor care au generat dezbaterea prin acţiunile lor reprobabile ca nişte sceleraţi într-o formă de „virtue signalling” de bonton mai ales în spaţiul online.
Fără a vrea să vorbesc despre situaţia mea punctuală (deşi eu sunt cel mai evident exemplu) din postura de victimă a unor abuzuri judiciare, subliniez doar că problema misoginismului este profundă inclusiv pe zona de aplicare a legii, acolo unde femeile sunt văzute drept ţinte mult mai facile de oamenii fără scrupule care vor să-şi atingă scopurile.
Oricine are o minimă curiozitate să dea la o parte această perdea groasă a ipocriziei poate citi despre hărţuirea la care am fost supusă de celebrul fost şef al Serviciului Teritorial DNA Ploieşti, Lucian Onea. Practic, acest „criminal în serie” mi-a mutilat viaţa din raţiuni sexiste: vorbim de cariera pentru care am făcut atâtea sacrificii, de viaţa de familie şi, la apogeul terorii, chiar simţurile femeieşti. Şi asta pentru că avea el „un fetiş” sau pentru că „voia să vadă dacă arăt la fel în viaţa de zi cu zi precum la televizor”. Sunt mulţi cei care au râs amuzaţi când am povestit că mi s-a făcut inventarul lenjeriei intime în momentul percheziţiei domiciliare, ignorând însă umilirea pe care astfel de gesturi nejustificate din perspectiva cauzei judiciare o generează asupra persoanei căreia i se întâmplă un astfel de abuz. Culmea că o bună parte din ei sunt aceiaşi care o dau cu „virtue signalling” acum când văd că femeile primesc note pe stradă de la personalul unei pizzerii.
Evident, departe de mine gândul de a descrie societatea românească în cheia unei societăţi patriarhale absolute, dar realitatea obiectivă că problemele în ceea ce priveşte drepturile şi egalitatea de şanse sunt profunde şi expedierea lor prin aplicarea unor ştampile doar pe anumiţi oameni nu aduc cu sine un progres real României şi nici măcar o rezolvare finală – vom constata neputincioşi că aceste tare ale societăţii se perpetuează şi vom relua tema misoginismului din nou peste o perioadă.
Problema este una adânc înrădăcinată în societatea românească. Există o categorie semnificativă de concetăţeni care nu vor să accepte că femeile au rolul lor în viaţa socială, economică, culturală şi chiar politică. Or realitatea este că, pe lângă curajul determinant pe care îl au din naştere, româncele au devenit supravieţuitoare în orice condiţii, iar experienţele lor de viaţă (multe dintre ele, din păcate, nefericite) le fac mai puternice. Cred că fostul Premier britanic Margaret Thatcher, în mod clar nefiind o feministă convinsă, a exprimat cel mai bine cam cum stau lucrurile în societate prin celebra anecdotă: „Dacă vrei să spui ceva, întreabă un bărbat; dacă vrei să faci ceva, întreabă o femeie”.
Indiferent de vârstă şi de categoriile socio-profesionale din care fac parte, femeile, dacă ajung să înţeleagă preţuirea şi respectul de sine, pot demonta eşafodajul narativ al celor care le trimit la cratiţă mai brutal sau mai subversiv. Câtă vreme, în mentalul colectiv, se operează cu percepţia că orice doamnă ajunsă într-o funcţie importantă a reuşit pentru că a fost sprijinită de un bărbat sau pentru că este o femeie de moravuri uşoare, misoginismul va rămâne profund încarnat în societatea românească.
Cu celulită sau fără celulită, având vergeturi ori ba, femeile sunt unice şi trebuie respectate, iar ele trebuie să ocupe un loc important în societate, în economie, cultură şi în politică. Am văzut un studiu confirmat al companiei de consultanţă McKinsey&Company care arată că Produsul Intern Brut al României ar putea fi mai mare cu 24 miliarde de euro până în 2030, adică o majorare de 8,7%, prin creşterea egalităţii de gen, respectiv printr-o mai mare implicare a femeilor pe piaţa muncii, creşterea numărului de ore plătite şi printr-o mai bună reprezentare a femeilor în domeniile cu productivitate mare.
Una dintre cauzele care contribuie activ la acest dezechilibru structural ţine de faptul că este cât se poate de evident că instituţiile statului român, în mod programatic, încearcă să cosmetizeze realitatea. Raportările triumfaliste vin tocmai să proiecteze imaginea unei egalităţi de şanse între genuri, cifrele fiind însă uneori scoase din context.
Un exemplu concret. Teoretic, România este una dintre ţările cu cel mai mic decalaj când vine vorba de salariile bărbaţilor şi femeilor: doar 3,1% în favoarea domnilor. Un studiu aprofundat realizat de doamnele Oana Munteanu, Director People&OrganisationPwC, şi Ioana Cercel, Avocat D&B David şi Baias, pictează însă lucrurile într-o cu totul altă lumină. “Folosind aceeaşi metodologie de calcul, rezultatul este radical diferit, respectiv avem un decalaj mediu de 23,3% în favoarea bărbaţilor, în ceea ce priveşte salariul de bază, şi un decalaj de peste 30% în ceea ce priveşte bonusurile.
Explicaţia constă în distribuţia salariilor pe intervale statistice. Studiul nostru include circa 60% femei şi 40% bărbaţi, dar în cuartila inferioară (sfertul cu cele mai mici salarii) sunt peste 70% femei, ceea ce înseamnă că acestea tind să ocupe mai degrabă posturile slab plătite din eşantionul nostru” – arată studiul realizat de cele două doamne.
Nu e, deci, deloc o surpriză faptul că România ocupă locul 90 din 146 de state evaluate în clasamentul Global GenderGap Index realizat de Forumul Economic Internaţional şi dat publicităţii recent pe 13 iulie 2022. Un indicator mai uşor de perceput de un public care doreşte să fie informat ţine de viaţa politică românească. Suntem în situaţia în care, în
Guvernul României, există doar o singură doamnă (Gabriela Firea), altfel foarte activă, care conduce un minister în top trei cele mai mici bugete, și câteva femei secretar de stat. La nivel parlamentar, lucrurile stau oarecum similar – doar 17% dintre deputaţii şi senatorii români sunt femei. De mal en pire, ar spune francezul!
Actualul Legislativ are o pondere în scădere faţă de Parlamentul constituit în perioada 2016 -2020 când aveam 19% doamne. Culmea este că AUR este partidul cu cel mai mare număr de femei parlamentar şi care a avut şi cel mi mare procent de candidaţi femei la parlamentarele din 2020. Evident, niciun partid parlamentar nu are drept preşedinte o femeie (*Nota bene – europarlamentarul Ramona Strugariu a fost desemnată copreşedinte al partidului în curs de înfiinţare REPER).
Sunt şi flori care prevestesc venirea unei primăveri care să dezgheţe mentalităţile vetuste privind rolul femeilor în politică. De pildă, există o iniţiativă legislativă a senatoarei Alina Gorghiu, privind introducerea unor cote de gen în perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare şi locale din 2024, un lucru bun început de mine din perioada 2013 – 2016, pe când conduceam Autoritatea Electorală Permanentă, și nimeni nu înțelegea insistența mea de a transmite mesajul în care eu credeam din tot sufletul, respectiv „Avem nevoie de femei iar rolul lor trebuie să fie unul real și nu imaginar”! La momentul respectiv am purtat discuţii cu liderii tuturor partidelor politice despre finanţarea de la stat pentru a încuraja domnișoarele și doamnele să intre în politică, să fie vizibile, să aibă un cuvânt de spus așa cum numai ele știu să o faca dar din păcate nu am fost auzită.
Ba mai mult ascensiunea mea pe plan internațional, acolo unde vocea mea era ascultată pe acest subiect, a fost curmată ca să nu vorbesc prea mult despre asta (grijă având un „patriot” pus de alți „patrioți” să mă hăituiască ani întregi, crezând că îmi voi pierde energia și timpul de a lupta pentru femei.
Aș fi nedreaptă să spunem că nu s-a făcut și puțin fum. Am văzut toți şi o femeie Prim-ministru, în persoana doamnei Viorica Dăncilă, prima femeie care a intrat în turul II al alegerilor prezidenţiale. Însă faptul că aceasta a fost asasinată caracteriologic inclusiv pentru faptul că este femeie, cu observaţia că aceiaşi oameni care îşi anunţă acum dezaprobarea se hlizeau când doamna Dăncilă era comparată de un reputat jurnalist cu o maimuţă (pavian cu mantie). Ceea ce este un semn că problema este profundă şi misoginismul depinde şi de unghiul politic din care cineva priveşte problema.
Soluţiile pe care le avem la îndemână nu sunt neapărat foarte clare şi foarte uşor de identificat: nu avem un glonţ magic care să atingă ţinta imediat. La fel cum nici societăţile occidentale nu au reuşit să genereze această schimbare de paradigmă imediat printr-un cadru legislativ. La nivel practic, educaţia este singura care poate genera acest progres – mă refer atât la şcoală în general, cât şi la ceea ce sunt învăţaţi copiii în propriile familii. Problema generată este însă una de timp, pentru că nu e deloc evident că ne permitem să aşteptăm o schimbare abia de la generaţiile viitoare, care sunt, într-adevăr, mult mai deschise.
Tocmai din această perspectivă, varianta pe care o avem mai uşor la îndemână este reprezentată de puterea exemplului. Ca să stârpim misoginismul, avem nevoie să vedem femei puternice şi deştepte în poziţii de decizie şi să le apreciem ca atare. Nu militez pentru un cult al feminismului, ci pentru evidenţierea calităţilor pe care doamnele le au. Orice femeie are valoarea ei si asta nu trebuie uitat si nici batjocorit!
Societatea românească va fi ieşit din zodia misoginismului abia în momentul în care vom vedea doamne în funcţii de decizie înalt,iar noi ca femei trebuie sa ne sustinem neconditionat. Cine știe? Anul 2024 poate să aducă un declic în acest sens: mi-ar plăcea să văd un Parlament fifty – fifty, si de ce nu sa speram in urmatorii ani ca cetătenii acestei tari sa încurajeze un Preşedinte al României femeie sau o doamnă care să ocupe funcţia de Prim-ministru. Dacă se poate în Republica Moldova, nu văd de ce România, ţară membră UE, NATO şi, în curând OCDE, nu ar putea să urmeze acest exemplu.