Vlad Socor a introdus, cu luciditatea cunoscută, termenul real al aranjamentelor mezalianței de la Chișinău, care indică perspectivele dincolo de flancul estic al NATO și UE: nealinierea forțată. Practic, statele din această zonă sunt forțate la nealiniere de către Rusia prin preluarea componentei de securitate și apărare, reintegrare teritorială și, cumva, și politică externă, de către forțele pro-ruse sau direct de către Rusia lui Putin.

Acest lucru este o garanție a Moscovei că orice ambiție pro-NATO nu mai răzbește, concomitent cu o formulă pro-europenă soft al proiectului originar al politicii de vecinătate europeană și Parteneriatului Estic de ajustare a legislației, reformă dar nu apartenență la UE. Un caz test pentru tot spațiul post-sovietic, cu precădere pentru Ucraina și Georgia.

Nu vreau să spun că acesta va fi deznodământul. Nu. Acesta este planul, de principiu parte a unei înțelegeri tacite sau explicite ruso-germane, din care fac parte Nord Stream 2 și primirea Rusiei în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ca elemente vizibile ale icebergului, eventual cu votul ritualic, public, probă de loialitate cerută explicit față de Rusia lui Putin a unor înalți reprezentanți din regiune în APCE. Doar că textul lui Vlad Socor ignoră unele lucruri, trece sub tăcere altele și se înșală în cele din a treia categorie.

Ce nu spune Vladimir Socor este judecata sa de valoare. Propria apreciere. Critic acerb al politicilor de federalizare ale lui Kozak, azi Vlad Socor nu mai are opinii asupra celor două vizite succesive care au fondat coaliția de la Chișinău. E bine? E rău? Ce a câștigat și ce pierde Chișinăul, eventual și Kievul în viitor sau Tbilisi-ul? Este sau nu sacrificată definitiv opțiunea pro-europeană prin această mezalianță, inclusiv prin partidele implicate în mezalianță? Să ne bucurăm sau, cum spuneam anterior, într-un editorial, să ne pregătim să gestionăm pagubele? Să ne pregătim să contracarăm efectele?

Rusia nu face daruri. Și o mezalianță fără chei de control și fără încredere dobândită prin instrumente constituționale de contrabalansare este nu numai fragilă și imposibil de menținut, dar arată predominanța socialiștilor pro-ruși ai lui Dodon. La Chișinău, cel puțin, perspectiva de a pierde cu totul balanța în zona de securitate și apărare și întărirea rolului executiv în materie a Președintelui, dublat de garanția lui Igor Dodon în alegerea Președintelui Parlamentului în persoana Zenaidei Greceanâi este premiza absolut clară a abandonării coaliției imediat ce majoritatea pro-rusă este consolidată. Și probabil că aproape este, odată ce PDM sângerează puternic și și-a amânat cu o lună congresul. E de unde, așteaptă și deputații lui Shor un stăpân, cât despre independenți, acolo alinierea e clară.

Deci niciodată nu a fost vorba despre un acord cu garanții reciproce. Ci despre perspectiva clară a controlului complet al Rusiei la Chișinău. Nu e vorba despre forțarea posturii de nealiniere, ci de preluarea deplină a controlului de către Rusia lui Putin la Chișinău, și pe Prut, și în spatele Ucrainei. La frontiera NATO și UE. Lipsește doar actul efectiv, dar dă bine să ai un guvern pro-occidental curat, de vitrină, care să facă și dezoligarhizarea. Nu pot fi acuzați rușii și prorușii lui Dodon de modul de epurare în administrație. Important e ca procesul să se încheie cu eliminarea sistemului lui Plahotniuc!

Nu cred că la crearea Marii Mezalianțe de la Chișinău au participat și Rusia, dar și Uniunea Europeană, și Statele Unite. Nu e deloc așa. UE nu a avut nici o reuniune în care să stabilească așa ceva, altfel țara care deținea Președinția Consiliului UE, România, ar fi participat în cap de masă. Iar după alegerile din 23-26 mai, la europarlamentare, comisarii vechi sunt în funcții, dar mandatul lor nu este deplin. Și nimeni nu le-a dat mandat lui Hahn sau Mogherini să participe la un asemenea joc.

Cât despre SUA, era ocupată cu Iranul, cu G20 și vizita în Coreea de Nord a lui Donald Trump, nicidecum cu ce se învârtea la Chișinău. Dar odată actul petrecut, va fi preocupată de sosirea Rusiei la Frontiera de Est a Alianței, la flancul Estic, la câțiva kilometri de bazele de staționare ale soldaților NATO și SUA. Iar reacțiile nu vor întârzia. Ca și cele real europene, dar aici mai avem de așteptat instalarea noii Comisii și a noului Parlament.

Cert este că, după momentul de euforie, deșteptarea e dură și la Bruxelles, și la Washington, și la Kiev, și la București. Ba chiar și la Chișinău, odată ce liderii pro-europeni ce au preluat funcțiile vor avea acces la informații(dacă le permite Dodon, care domină domeniul) și se vor dumiri ce a reprezentat această coaliție majoritară pro-rusă-pro-europeană. Odată ce planurile devin cunoscute și transparente cred că vin și reacțiile.

Da, România va sprijini guvernul proeuropean. Mai exact partea pro-europeană a acestui guvern. Și va încerca să limiteze pagubele actualei formule. Însă ea a fost negociată liber la Chișinău, de pro-rușii PSRM și pro-europenii din ACUM. Și cum costurile vor începe să se acumuleze, ca și limitările și efectele acestei guvernări de mezalianță, am certitudinea că și alții vor sări să bocheze perspectiva unei Rusii care-și reface, sub alte haine și cu alte premise, spațiul post-sovietic sub propriul control.

Totul e ca trezirea la realitate la Chișinău, pentru cei care nu sunt parte a tranzacției și realizează mai târziu cum stau lucrurile, să se facă cât mai repede. Pentru că Republica Moldova, stat suveran și independent, nu poate fi ajutat dacă nu-și dorește. Dacă nu o cere. Statele vecine pot doar să se poziționeze față de o realitate în evoluție la Chișinău, dacă le afectează fundamental interesele de securitate.