Mai întâi, atacul cu armă chimică neurotoxică la Salisbury împotriva fostului spion Skripal și a fiicei sale a fost condamnat și a determinat responsabilizarea directă a Rusiei și a lui Putin, care „probabil” a dat ordinul de atac (o formulă acoperitoare juridic, pentru că Occidentul consideră ca sigură responsabilitatea Rusiei). Tot la fel, atacul de vineri spre sâmbătă noapte și polarizările ulterioare în Consiliul de Securitate au fost elocvente asupra situației alianțelor lumii.

Mai întâi, în cazul atacurilor contra lui Skripal, nu au exista voci serioase și concludente în susținerea Rusiei sau susținerea a fost una nesemnificativă, aproape inexistentă. Și apărarea Moscovei – nu am făcut-o noi, puteau să o facă și alții, cine ne spune că nu ați făcut-o voi – a fost una marginală și complet neconvingătoare în termeni de Adevăr, chiar dacă juridic poate dăinui doar formularea că „cel mai probabil” atacul a fost făcut de către Rusia.

Responsabilitatea e însă univocă, fie că e vorba despre utilizarea noviciok de către ruși în atac, ca răzbunare, cu existența produsului în arsenalul rus de azi, când se presupune că a fost distrus(coincidență cu cazul sirian al lui Al Assad și arsenalul chimic ce trebuia distrus în 2013, cu garanții ruse pentru acest fapt) fie că Rusia nu controlează propriul arsenal (cel care oricum nu trebuia să mai existe) și cineva l-a furat pentru a-l utiliza. Dar acel cineva cu profunde cunoștințe chimice de natură militară și ale arsenalului rus de tip noviciok, a combinării unei substanțe binare cu un asemenea impact. În al doilea rând, polarizarea a venit la atacul punitiv al celor trei state occidentale membre ale Consiliului de Securitate împotriva arsenalului chimic al lui Al Assad – care și el trebuia să nu mai existe după 2013, iar garanția a fost oferită tot de Rusia comunității internaționale pentru aceasta predare a tuturor armelor lui Assad.

Reacțiile au așezat de partea Rusiei, chiar în cadrul rezoluției de condamnare a atacului occidental care schimbă raportul de forțe în Siria, doar două state, China – cu motivația opoziției față de intervenția asupra unui stat suveran, ca principiu – și Bolivia, un client al Rusiei. 3 state au votat pentru condamnarea atacului, 4 state s-au abținut iar ceilalți 8 membri ai Consiliului de Securitate au votat împotrivă. Aproape majoritatea de 9 membri necesari unei rezoluții a fost explicit împotrivă, cu 3 membri permanenți ai Consiliului de Securitate între aceștia, toți cu drept de veto. O înfrângere dureroasă a Rusiei și un semnal de consacrare a intervenționismului chirurgical pentru deținerea și utilizarea unor arme de distrugere în masă contrar dreptului internațional și convențiilor sancționate de ONU.

Importantă a fost abordarea Turciei, care într-un comunicat al MAE turc, ulterior într-un discurs al Președintelui Erdogan, s-a poziționat fără echivoc în favoarea abordării occidentale. Turcia a ieșit explicit din conul de umbră și din ambiguitatea în care fusese așezată de participarea la negocierile Astana pe Siria, alături de Rusia și Iran, marcând clar dezaprobarea pentru regimul al Assad, în orice caz condamnarea pentru utilizarea armelor chimice și susținând explicit atacul occidental împotriva sistemului armelor chimice în Siria.

În plus, premierul Ildirim a subliniat întârzierea acțiunii occidentale, întrebându-se retoric unde a fost Occidentul în ultimii 7 ani, de când Assad își distruge propriul popor. Nu știm cum a arătat discuția telefonică Putin-Erdogan după această declarație oficială și după votul la ONU, dar Turcia pare să dorească să rămână la masa de negocieri pe Siria în toate variantele, Astana în trei sau varianta negociată cu Macron, cu statele occidentale și arabe plus Turcia, sau în varianta curentă a soluției occidentale a crizei din Siria, fără al Assad și cu reprezentarea majorității sunnite la conducerea statului, dacă nu preluarea ei directă. În fapt, Turcia rămâne un aliat loial și profund atașat Occidentului. Ea este direct presată și țintită de anexarea și militarizarea Crimeii și de acțiunea rusă în Estul Mediteranei și în Siria, fiind geografic la mijloc.

Turcia rămâne pro-occidentală, cu toate particularitățile sale, cu flexibilitatea suplimentară de care s-a bucurat tot timpul în istorie – fiind în prim plan, în linia întâi, în direct contact cu Orientul Mijlociu turbulent, cu Iranul și cu Rusia. Cu particularitățile sale criticate puternic în materie de politică internă, după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016 și încercarea de asasinare a lui Erdogan la vila de vară și în avion. Dar un stat profund occidental, aliniat aliaților și partenerilor săi din NATO.

Particularitatea specială ține de interesul său național, evitarea unui stat kurd la frontierele sale, cu presiune asupra situației interne, interpretarea unitară a kurzilor sirieni ca fiind legați de PKK și reprezentând o organizație teroristă și sub amenințarea istorică și geopolitică a faptului că, dacă Turcia nu-și poate asuma să fie pavăză împotriva revărsării Orientului Mijlociu asupra Occidentului – cu terorism, islamism radical, instabilitate și refugiați – atunci un stat kurd stabilit în sudul său ar urma să preia această responsabilitate. Suma acestor elemente face ca Turcia să fie aliat și aliniat cu Occidentul, dar practicând un excepționalism bazat pe interesul său național și pe situația contextului geopolitic în care se află. Cum ar proceda orice stat rațional situat geografic acolo unde se află Turcia.

 

Te-ar putea interesa și: