Cum cobori din „Inter Regio” pe peronul gării din Sinaia sau cum descinzi în stație, părăsind cocheta localitate de sub chica Bucegiului, un zvon ițit din forfota prichindeilor care iau cu asalt „muzeul trenurilor” te dezmeticește la viață. Adevărata viață, cea frământată din mici bucurii în inimile mari ale copiilor
„Hai, tati, repede, la trenulețe! Ready, steady, go!”, își îndeamnă un blonduț iute de picior părintele, provocându-l la o cursă nebună, începută întotdeauna pe scara vagonului și sfârșită de fiecare dată în pragul cafenelei care adăpostește expoziția permanentă de trenulețe.
Se înțelege, tati e un abonat neobosit la locul doi. Abia apucă să bată cuba, că zvârluga s-a și strecurat printre siluetele subțirele ale piticilor care zboară, zi de zi, peste pragul unor încăperi miraculoase căptușite în piatra răcoroasă a vechi clădiri a gării regale din Sinaia.
„Uite-l pe James! E Thomas, ba nu, e Gordon! Au mai instalat o dioramă”, anunță, entuziasmat, micul viking înnebunit după locomotivele de mare viteză și bolizii-fulger. Spațiul de joacă, în mijlocul și pe marginile căruia prind viață trenuri colorate ce fluieră pe linii înguste și trasee complexe, este gătit, special pentru adulți, cu sute de volume istorice.
„E o combinație reușită. Copilașii vin, se distrează cu trenulețele, uită când au venit și protestează energic când sunt atenționați de părinți că a sosit ora plecării, iar aceștia din urmă răsfoiesc o carte, servesc o cafea sau un ceai. Chiar și-o bere. Avem deschis și iarna, și vara. La Sinaia vin turiști tot timpul”, mă asigură gazda expoziției, o doamnă bună și caldă, pâinea lui Dumnezeu.
Locomotive și înăuntru, și afară
Odrasla cu părul ca uleiul s-a pierdut în fumul imaginar al locomotivelor cu abur, iar eu, buimac, trag, afară, aerul proaspăt strivit între Bucegi și Baiului prin plămânii îmbâcsiți prin intersecțiile Bucureștiului. „Aici redescoperiți și bucurați copilul din voi”, scrie, cu creta, pe o tăbliță instalată la intrare. Privesc vrăjit textulețul cu litere rotunjite.
E adevărat, chiotele și zâmbetele fetițelor și băiețeilor dinăuntru fac să palpite o stare de bine, de caldă aducere aminte. Euforia înăbușită de pereții din cărămidă nu durează însă decât până la sosirea în gară, pe prima linie, a trenurilor - de data aceasta reale - care coboară din bătrânul Kronstadt.
Atunci sau mai precis cum aude șuierul locomotivei care-și anunță sosirea în Sinaia, hoarda de îngerași dă năvală, tulburând țopăiala vrăbiilor și învăluind în bucuria lor chipurile noastre încremenite, care s-au dezvățat, parcă, să mai râdă. „Uau, e supraetajat! Mamă, e albastru, culoarea mea preferată. L-am văzut pe mecanic, l-am văzut, mi-a făcut cu mâna”, se agită micuții.
Oamenii coboară/urcă din/în trenurile care staționează la Sinaia și nu e unul, fie el și surd, care să nu poarte în piept, în lungul Prahovei, măcar preț de câteva clipe, bucuria și puritatea copiilor prinși ciorchine în colțul unui peron unde locomotivele șerpuiesc pe linii doar pentru ei, pentru cei care n-au uitat (încă) să râdă, să ierte și să iubească.
Moștenirea unui bărbat pasionat
Expoziția permanentă de trenulețe din gara Sinaia a fost rodul pasiunii de-o viață a lui Alberto Drera. După dispariția acestui om minunat, Jane și Carl au luat trenulețele, șinele, căsuțele etc. și le-au expus în gara din Brașov, pentru a le vedea câți mai mulți oameni. N-a fost să fie! În scurt timp, toate aceste splendide jucării au ajuns la Sinaia, de unde se pare că nu vor mai pleca niciodată.