Monica Lovinescu a cedat statului român casa sa de la Paris. În curtea acesteia, soţia lui Virgil Ierunca a fost crunt bătută, în 1977, de doi agresori trimişi de statul român din acea vreme, întruchipat de regimul Ceauşescu.

Monica Lovinescu, soţia regretatului Virgil Ierunca, a cedat în favoarea statului român clădirea şi terenul deţinute la Paris. Va fi creat un centru cultural român intitulat „Memorial Ierunca-Lovinescu“, fiind înfiinţată şi o Bursă anuală „Ierunca-Lovinescu“ pentru studenţii români din Franţa. Cei doi sunt cunoscuţi „ca gropari ai comunismului“, prin emisiunile de la Europa Liberă, începând din 1967 până după Revoluţie.

Filosoful Gabriel Liiceanu vorbeşte cu multă căldură despre aceşti prieteni în cartea „Declaraţie de iubire“: „Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Dacă ura celorlalţi - covârşitoare uneori! -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt“. „Să i se închidă gura! Nu trebuie ucisă!“ Ceauşescu i-ar fi spus generalului de Securitate Ion Pacepa în 1977: „Să i se închidă gura! S-o facem zob! Să-i spargem dinţii, falca, să-i rupem braţele! Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie!“.

„În volumul al II-lea din «La apa Vavilonului», Monica Lovinescu povesteşte cum au decurs lucrurile şi de ce planul lui Ceauşescu s-a soldat numai cu o zi de comă, cu un traumatism cranian, cu o fractură la baza nasului şi cu un hematom de la umăr până la mână. Interesant este că ordinul, dat într-o seară de vară cu parfum de roze, a fost executat în curticica de 2/2 din 8, rue François Pinton. Cei doi agresori, palestinieni din trupele «tero» ale lui Arafat, cu care Ceauşescu avea bune relaţii de colaborare, nu au apucat să intre în casă“, povesteşte Gabriel Liiceanu, în „Declaraţie de iubire“.

Monica Lovinescu a întors această poveste în favoarea ei. „Grădiniţa din inima cartierului Buttes Chaumont pierduse acum orice privilegiu, devenise o curte ca oricare alta, în care puteai fi oricând călcat în picioare şi abandonat în mijlocul unei bălţi de sânge. Ce voluptate să împărtăşeşti condiţia celor de la care până atunci ceruseşi fără să fi putut spune că înfruntai şi riscurile lor!

Acesta este primul gând care o însoţeşte când iese din comă la spital. Iar apoi, cinci zile mai târziu, când părăseşte spitalul pe proprie răspundere, riscând o hemoragie cerebrală, o face pentru a ajunge cât mai repede în faţa microfonului, singura ei armă şi singurul ei mijloc de apărare, grăbită să arate că incidentul, în loc s-o intimideze şi să o reducă la tăcere, nu făcuse decât «să-i sporească agresivitatea»“, subliniază Gabriel Liiceanu.

DE SUFLET Amintiri de la Paris Primul drum pe care îl fac întotdeauna când ajung la Paris este în strada François Pinton, la numărul 8. (...) O poartă- grilaj, cu cutia poştală agăţată în partea de jos, ca un marsupiu, apoi «curtea», dacă se poate numi aşa fâşia de pământ care desparte poarta dinspre scări de uşa de la intrare. Casa, micuţă, înghesuită între povârnişul din stânga şi «blocul» parizian de patru etaje din dreapta, are, din cauza bârnelor verticale placate în tencuiala faţadei, un aer insolit alsacian, sporit de muşcatele din pervazul ferestrei de la etajul I unde se află dormitorul lui Ierunca. (...)

Oriunde plecau îi însoţeau cărţile şi discurile. Aici, în François Pinton, aceşti nomazi ai exilului convertiţi la sedentarism au găsit un loc ideal pentru a-şi întinde corturile: discurile (peste 20.000), cărţile şi, cu vremea, miile de pagini ale unei arhive a exilului au tapetat pereţii, podeaua, au coborât în subsol, au umplut, în sfârşit, podul. (...) Se citea (enorm), se asculta muzică, zi de zi, de la Monteverdi la compozitorii finlandezi şi lituanieni contemporani, se scria, se primeau vizite. (...) «Dacă nu mă indignez, eu nu trăiesc», mi-a spus la un moment dat Monica Lovinescu“. (Fragmente din „Declaraţie de iubire“, de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2001)

EXIL

Vocea “Europei Libere”

Monica Lovinescu, critic literar, jurnalist şi cunoscut comentator de radio, este, alături de soţul ei, Virgil Ierunca, una dintre cele mai marcante voci ale postului de radio “Europa liberă”, unde a colaborat din 1962. S-a născut pe 19 noiembrie 1923, fiind fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu. A obţinut licenţa Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1946, iar în 1947 pleacă la Paris cu o bursă a guvernului francez. Ca urmare a abdicării Regelui şi a degradării accelerate a situaţiei din ţară, în primele zile ale anului 1948, cere azil politic în Franţa.

Rămasă în ţară, mama sa, Ecaterina Bălăcioiu, soţia marelui critic, este arestată, la vârsta de peste 70 de ani, torturată şi ucisă în închisoarea Jilava, apoi aruncată într-o groapă comună. Procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul familiei Lovinescu, unde pe vremuri se ţinuseră şedinţele cenaclului “Sburătorul”, iar biblioteca criticului a fost arsă într-o casă conspirativă a Securităţii. Torţionarul nu a eliberat locuinţa decât în 2001, după un proces lung şi chinuitor, iar aici (bd. Regina Elisabeta 95), la iniţiativa Monicăi Lovinescu, funcţionează în prezent fundaţia “Eugen Lovinescu”.

Începând cu 1967, Monica Lovinescu realizează la Radio Europa Liberă emisiunile de mare ecou “Teze şi antiteze la Paris” şi “Actualitatea culturală românească”, devenind astfel, alături de soţul ei, Virgil Ierunca, două dintre vocile cu o enormă influenţă în mediile intelectuale din ţară. Nu este de mirare că, în 18 noiembrie 1977, Monica Lovinescu este agresată de terorişti palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu şi transportată în stare de comă la spital. După însănătoşire, îşi reia activitatea socotită ostilă de către regimul comunist, pe care o înţelegea ca o adevărată misiune faţă de poporul din care fusese exilată. După Revoluţie, seria cronicilor sale literare rostite la microfon, sub titlul “Unde scurte”, şi “Jurnalul” său au fost publicate, în mai multe volume, de Editura Humanitas.

Soţul Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca, a plecat, la rândul său, din ţară în 1947, tot cu o bursă a guvernului francez. A avut o intensă activitate în publicaţiile exilului românesc şi la “Europa liberă”. A încetat din viaţă pe 28 septembrie 2006, la Paris. După Revoluţie, cărţile sale au fost publicate tot de Humanitas. Un adevărat şoc a produs, în primele luni ale anului 1990, traducerea volumului “Fenomenul Piteşti”, în care Ierunca sintetiza toate informaţiile existente la acea dată despre cumplitul experiment de reeducare comunistă. Urmează să se editeze, în România, “Antologia ruşinii”, în care Ierunca a strâns texte omagiale semnate de mari personalităţi (George Emil Palade, Henri Coandă, Amza Pellea), revelând dimensiunile compromisului cu totalitarismul comunist. (Doinel Tronaru)