Pianul acesta i-a dat lui Frédéric François Chopin mai mult bătăi de cap. L-a folosit puțin și l-a abandonat. Dar, dacă e să fim corecți, mai multe bătăi de cap i-a dat fragilului compozitor iubita lui, scriitoarea Aurore Dupin, cunoscută lumii după pseudonimul literar cu care a semnat zeci (poate cam multe!) romane, George Sand.
Cei doi, însoțiți de copiii lui George Sand și de o slujincă pe care o luaseră cu ei de la Paris, au debarcat pe insula Mallorca în ziua de 8 noiembrie 1838. Căutau soare, liniște și confort. Au găsit nori și ploaie, drumuri impracticabile, vînt tăios și cazări imposibile.
Chopin primise de la medicul său recomandarea unei cure de aer curat, la soare, după o răceală puternică, iar Maurice, fiul cel mare al lui George Sand, primise cam aceeași recomandare din pricini reumatice. Cum Sand și Chopin tocmai începuseră relația lor în acea vară, ideea unei plecări pentru o perioadă mai lungă din Parisul care se pregătea de iarnă spre soare, li s-a părut excelentă. Inițial s-au gîndit să meargă în Italia, dar cîțiva prieteni spanioli i-au convins să încerce insula Mallorca. La acea vreme, Mallorca era departe de a fi destinația ultra-turistică de astăzi. Era, mai degrabă, o insulă destul de izolată, cu locuitori nu foarte avuți și deloc deschiși spre lume. Întreaga experiență a acelei călătorii și a sejurului este descrisă splendid, uneori cu sarcasm, alteori cu umor și afecțiune, de George Sand în „Un hiver à Majorque”, carte apărută în 1842, cînd relația ei cu Chopin era la apogeu. Pe scurt, și Sand și Chopin au fost fermecați de frumusețea naturală a insulei, dar dezgustați de localnici, pe care i-au găsit inculți, provinciali, închiși, bîrfitori, răi, oportuniști – ba chiar proști. Acum, e posibil ca standardele lor să fi fost prea exigente – Parisul însuși era șocat de aparițiile sociale ale lui George Sand, care nu doar că alesese un pseudonim literar masculin, dar se îmbrăca în cămăși bărbătești și pantaloni, fuma cu pasiune, înșira amanții, dar și amantele, fiind perfect confortabilă într-un mariaj cu mult mai „liber” decît își imaginează azi cei mai libertini dintre noi că ar putea exista. „Singura mea ocupație este să fiu liberă” – spunea George Sand cam la vremea la care l-a întîlnit pe Chopin. Dacă Parisul era uimit de uraganul liberal al acestei femei, ce pretenții puteai avea de la niște rurali mediteraneeni de pe o insulă ră- masă, în zorii secolului al XIX-lea, la mentalitatea medievală bizantinoarabo-hispanică?
Dar să nu mă depărtez de la pian! Chopin nu putea pleca pentru perioade mai lungi fără pianul său. În plus, era sigur că nu va găsi instrumente mulțumitoare pe insulă, așa că a stabilit cu Camille Pleyel, cel care fabricase pianul cu numărul 6668 pe care lucra Chopin, să i-l împachetze și să i-l trimită la Mallorca. În plus, Pleyel i-a comisionat și o lucrare pe care Chopin avea să o compună pe insulă, dîndu-i o generoasă arvună. Această lucrare avea să fie opusul nr. 28, cele 24 de preludii pe care Chopin le-a compus cu gîndul la Bach. În orice caz, pianul a sosit la Palma abia pe 21 decembrie, adică la aproape 2 luni de la venirea lor pe insulă. Între timp, Chopin, Sand și cei doi copii, plus servitoarea care începuse să le facă numai necazuri, se mutaseră de la Palma, unde pur și simplu nu existau apartamente de închiriat și unde societatea fusese de-a dreptul respingătoare cu ei, la mănăstirea din Valldemossa, cîțiva kilometri în interiorul insulei. Acolo a ajuns, abia în primele zile ale lui 1839, pianul Pleyel al lui Chopin, după ce a stat mult și bine în vamă, unde autoritățile insulei stabiliseră o taxă uriașă pe care cei doi chiar nu o puteau plăti, fiind nevoie de intervenția consulului francez de la Palma pentru ca taxa să devină, totuși, rațională. Apoi, pe drumuri aproximative, într-un car tras agale de măgari, Pleyel 6668 a ajuns în chilia mănăstirii Valldemossa, unde îl aștepta Chopin.
În general, călătoria la Mallorca nu a fost dintre cele mai fericite pentru cei doi artiști. Starea lui Chopin, bolnav de ftizie, s-a agravat. În ”Un hiver à Majorque”, Sand arată o discreție completă cu privire la Chopin; nu-l numește niciodată pe nume, pomenindu-l ca ”prietenul nostru” ori, mai des, ca ”bolnavul nostru”. Chopin, fragil în toate cele, nu mai putea suporta mîncarea locală, bazată pe grăsime de porc destul de brutal gătită, așa că Sand făcea eforturi mari, cheltuind enorm, să-i procure pe cît posibil alimente mai sofisticate prin consulul francez de pe insulă. Dar, mai puternică decît aversiunea localnicilor pentru stilul lui Sand era tema lor de ftizie. De îndată ce medicii locali care l-au consultat pe Chopin l-au diagnosticat cu ftizie, cei doi au devenit nefrecventabili. Pe insulă, funcționa încă o lege din secolul al XVIII-lea care cerea autorităților să distrugă toate bunurile (inclusiv casa) aflate în posesiunea cuiva care suferea de o maladie contagioasă. A fost nevoie de ceva efort și multă influență ca să se evite o asemenea, drastică, măsură. Mai ales că, la Paris, toți medicii știau deja că ftizia de care suferă Chopin nu e contagioasă, ceea ce Sand explica tuturor mallorcanilor. Totuși, medicii spanioli știau invers: că orice ftizie e contagioasă. Înspăimîntați, oamenii refuzau să dea mîna cu Chopin și ștergeau bine de tot, cu alcool și gesturi precipitate, orice atingea compozitorul. Cînd au părăsit insula, pe 13 februarie 1839, au decis că e mult prea dificil să ia pianul Pleyel înapoi la Paris și l-au scos la vînzare. Deși firava elită locală știa deja că Chopin este un muzician renumit, nimeni nu a vrut să cumpere pianul de frică să nu cumva „să se infecteze”. Dintre toți, singura persoană care îi privea altfel era soția unui bancher local, Basilio Canut, pe nume Hélène. Era franțuzoaică. Și sigura localnică cu care Sand a putut lega o prietenie. Ea a cumpărat pianul în secret.
La sfîrșitul secolului al XIX-lea, deja, succesorii ei se mîndreau cu pianul lui Chopin, care poate fi văzut și acum la mănăstirea Valdemossa, în chilia nr.4. Circa 300.000 de oameni vin anual să-l vadă. Între timp, pe lungi căi succesorale, pianul a ajuns în proprietatea familiei Quetglas și e sigur că produce bani, nu microbi. De altfel, cu ajutorul indirect al acestui pian, s-a putut tranșa una dintre cele mai vechi dispute judiciare și de onoare de pe insulă. Familia Ferra, care deține în proprietate chiliile 2 și 3 ale mănăstirii din Valldemossa, a pretins mereu că Chopin a locuit chilia 2 și, pînă să ajungă pianul Pleyel la el, a compus o bună parte a preludiilor pe un pian pe care l-a găsit acolo, care a fost aproape 100 de ani prezentat turiștilor ca atare, în cadru muzeal. Pianul Pleyel, aflat în chilia 4, în proprietatea familiei Quetglas, a fost proba zdrobitoare că nu e așa. Căci pianul din chilia 4 s-a dovedit, la expertiză, a fi mai vechi decît cel din chilia 2. Procesul s-a încheiat definitiv în 2011. Așadar, dacă ați vizitat Valldemossa înainte de 2011 și ați meditat o clipă lîngă pianul din chilia 2, unde vi s-a spus că a compus Chopin, vă anunț cu regret că ați meditat în locul nepotrivit. Acel pian a fost construit 3 ani după moartea lui Chopin. Nu-i nimic, e un motiv să reveniți în superba Mallorca, să refaceți pelerinajul la mănăstire și să vă reculegeți la locul corect, în chilia 4.
Recomandările noastre
