De ceva vreme, circulă „viral” un banc de criză cu oarecare tîlc.
În plină criză de lichidităţi („banii sînt speriaţi şi se ascund în timpuri de criză” - zic experţii), un tip cu bani, să zicem, un magnat rus ori un şeic ori un mogul român, intră într-un hotel şi vrea să vadă camerele. Lasă la recepţie o bancnotă de 500 de euro drept garanție pentru cazul în care se hotărește să rămînă şi porneşte, însoţit de valet, prin hotel. Directorul hotelului, presat de datorii, înşfacă bancnota fără să se gîndească prea mult şi se duce la firma de catering să-şi achite datoria. Directorul firmei de catering se bucură, evident, dar nu pierde timpul: ia bancnota şi se precipită spre măcelarul de unde se aprovizionează cu carne pentru a plăti măcar o parte din datoria pe care o are la acesta. Măcelarul răsuflă uşurat pentru că, iată, are cum să achite datoria presantă pe care o are către fermierul care îi livrează carnea aşa că nu trece mult şi bancnota ajunge în buzunarul fermierului. Fermierul nu ezită: are o datorie scandentă la furnizorul de furaje, dă fuga și pune cei 500 de euro în mîna acestuia acestuia. La rîndul lui, furnizorul de furaje achită neîntîrziat prostituatei pe care o frecventează cu regularitate datoria pe care o are la ea. Zi mare şi pentru prostituată - avînd bancnota de 500 de euro, se poate duce la hotelul din centru să achite datoria discretă dar fermă pe care o are la hotelier pentru folosirea elegantelor camere în exerciţiul profesiei. Astfel, bancnota ajunge din noi pe tejgheaua recepţiei. Tocmai la timp, pentru că bogătaşul posesor de cash termină turul camerelor hotelului. E nemulţumit de ceea ce a văzut, îşi ia cei 500 de euro înapoi şi iese.
Acest banc spune că economia ar reporni cu o injecţie de cash - ceea ce nu e atît de sigur. Totodată, bancul reaminteşte într-o manieră cît se poate de elocventă ceva ce am învăţat cu toţii în şcoală: banii sînt o convenţie unanim acceptată, o ficţiune pînă la urmă, care ne ajută să circulăm mai repede şi mai eficient mărfurile şi serviciile între noi. Dar ceea ce mie mi se pare cel mai interesant la acest banc este introducerea prostituatei şi a bussines-ului ei în circuitul economic legitim.
Nu e nevoie de cine ştie ce curaj să poţi spune acum, la începutul secolului al XXI-lea, că viciul este o afacere ca oricare alta. Cu trei sute de ani în urmă, Bernard Mandeville, pentru care Hayek va avea o preţuire aparte, a îndrăznit încă şi mai mult susţinînd că viciul individual lăsat să se manifeste liber contribuie la binele public. Cel mai la îndemînă este exemplul libertinului care, dacă nu e constrîns să se ascundă și este lăsat de soceitate să-și etaleze personalitatea excentrică, dă de lucru croitorilor, bucătarilor, cîrciumarilor, hotelierilor, artiștilor de toate felurile şi, nu în ultimul rînd, prostituatelor - iar aceştia, culegînd bani de la libertin, vor da altora de lucru pentru diversele lor necesităţi. Pînă la urmă, banii trebuie să circule indiferent de natura morală a nevoii pe care o satisfac, zice Mandeville. E mai important să asiguri venituri unui lucrător şi familiei sale decît să păzeşti, poate cu preţul înfometării acestuia, bunele moravuri. O generaţie sau două după Mandeville, Adam Smith va fi mai precaut în asemenea chestiuni. Da, interesul propriu al fiecărui jucător economic produce binele public („avem pe masă o cină nu pentru că măcelarul, băcanul şi patronul magazinului din colţ sînt milositivi, ci tocmai pentru că ei îşi păzesc cu străjnicie interesul propriu” - sună celebra afirmaţie smithiană), dar acest interes nu poate fi, totuşi, imoral. Smith va debuta cu o carte mai degrabă preocupată de morală decît de economie, dar va continua scriind revoluţionar despre economie şi destul de stîngaci despre morală, atunci cînd va veni vorba. Totuși, nici unul dintre marii gînditori ai secolului al XVIII-lea, cei care contribuie la definirea spiritului capitalismului, nu va putea face o legătură mai limpede, mai clară, între etică şi capitalism aşa cum o va face, la începutul secolului al XX-lea, Max Weber.
În fond, există trei variante posibile de judecată morală asupra pieţei libere. Prima, spune că piaţa e morală şi că oricine face profit în contextul pieţei libere, cu respectarea regulilor ei, este moral. Sancţiunea pieţei poartă, în această viziune, nu numai asupra eficienţei, priceperii şi muncii, ci şi asupra naturii morale a întreprinderii. Profiturile obţinute din înşelăciune sau din trişerie sînt, evident, imorale. Chiar dacă ele sînt obţinute „pe piaţă”, sau mai bine zic „în cadrul pieţei”, ele contravin pieţei şi sînt, pe cale de consecinţă, blamate. Așadar, profitul obținut cui respectarea regulilor fundamentale, naturale aș zice, ale pieței libere, este moral întotdeauna. A doua variantă posibilă spune că piaţa este amorală, neutră din punct de vedere etic. Reuşita sau nereuşita unei afaceri în termenii profitului nu se poate măsura în axiologia eticii. Astfel, piaţa promovează după criteriile ei atît lucruri morale cît şi lucruri imorale. Nu amestecați morala cu piața, par a spune adepții acestei idei, pentru că le zăpăciți pe amîndouă și sfîrșim prin a avea o piață distrosionată de exigențe extra-economice și o societate infestată de ”păcatele” pieței. Morala și piața sînt separate. Evident, mulţi dintre cei care cred în caracterul universal al valorilor morale se opun acestei viziuni. Nimic din ceea ce e omenesc, inclusiv afacerile, nu este scutit de judecata morală. În fine, a treia variantă posibilă, spune că piaţa este imorală prin natura ei. Tocmai pentru că nu se bazează pe valori morale, mecanismul de selecţie al pieţei nu are cum să fie moral. Cei care văd în piaţa promotorul stricăciunii susţin, de fapt, că orice mecanism de selecţie care nu pune pe prim plan respectarea valorilor morale este imoral. În acest caz, capitalismul este esenţialmente rău şi îndreptarea lui nu se poate face decît împotriva lui însuşi. Alegeți cu inima!
Recomandările noastre
