Sunt mii, dacă nu zeci de mii. Pleacă din România, când nu mai pot să pună o pâine pe masă. Pentru câțiva euro, au grijă de bătrânii de care italienii nu vor să mai știe.
Din casă în casă, fără carte de muncă, fără asigurări medicale, româncele badante își duc zilele pendulând între bătrâni țâfnoși și pretențiile familiilor aparținătoare. În drum spre vreo farmacie, ele trimit acasă câteva bancnote europene îmbâcsite cu mirosul specific al scutecelor folosite de adulți.
Cu toate eforturile diverselor guverne din România, care declară sus și tare că îi vor pe români înapoi în țară, compatrioții noștri nu se înghesuie deloc să revină în spațiul carpato-danubiano-pontic. Faptul că foarte puțini dintre românii care muncesc în străinătate se întorc în țara este determinat, în primul rând, de faptul că, reîntorși acasă, ei nu au certitudinea unei stabilități financiare care să le permită un trai decent, apropiat de cel pe care îl au pe meleaguri străine.
Ce este aia o badantă?
„Badantă”, „badante” sau alte forme ale acestui cuvânt provin din termenul „badanti”, care, în italiană, înseamnă, aproximativ, „persoane care îngrijesc alte persoane”. În cazul românilor, cei din diaspora se angajează la vârstnici ca să aibă grijă de ei. Ca serviciu, nu este deloc unul ușor. Meseria de badantă presupune acordarea de asistență, îngrijire, supravegherea vârstnicului și a stării sale de sănătate, dar și însoțirea persoanei și acordarea de sprijin în afara casei sau în călătorii. Include, de multe ori, și pregătirea mesei, administrarea medicamentelor, realizarea menajului, dar și acordarea de suport fizic și moral. Cei mai mulți care au nevoie de sprijin pentru bătrânii lor nu-și permit să plătească foarte mult, așa că imigranții rămân să îndeplinească această meserie pentru salarii mici. În Italia, cele mai multe badante vin din România. Și numărul lor va crește, pentru că toate studiile spun că, pe termen lung, în peninsulă va fi nevoie de și mai multe persoane care să îndeplinească rolul de badantă. Dar, viața de zi cu zi a acestora nu este deloc una veselă. Bătrânii sunt dificili, zile libere nu prea există, banii nu sunt de ajuns, cei de acasă cer mereu câte ceva.
Studiu de caz: îngrijitoare în Sicilia
Gazeta românească scrie despre cazul Marlenei M., o româncă venită din Iași să câștige o pâine în Italia, în urmă cu 6 ani. Acasă lucra într-o fabrică ce a hotărât o disponibilizare masivă. În Sicilia, Marlena a lucrat mereu la negru, ca îngrijitoare domestică. Doi ani i-a petrecut într-un orășel unde a avut grijă de doi bătrâni de peste 90 de ani. Făcea cumpărăturile, mergea la medic pentru rețetele bătrânilor, meargea cu ei la consultații, le programa medicația și se asigura că o iau la ore fixe. Italiana a învățat-o din mers, nu avea răgaz de studiu. Pentru serviciile ei, Marlena primea 500 de euro. Plus încă o sută pentru hrana bătrânilor, care de multe ori nu era de ajuns, așa că mai punea de la ea. O parte din bani îi trimitea acasă, la mama ei care îl avea în grijă pe fiul Marlenei, un băiețel de numai 9 ani. Apoi, cuplul italian s-a stins din viață, unul după celălalt. Și românca a trebuit să o ia de la început. Așa este viața profesională a badantelor.
Bătrâna cea uitucă
S-a angajat imediat, la câteva străzi distanță. Acum, avea grijă de o bătrână la pat, paralizată. Alți doi ani de schimbat pamperși, de cumpărat și administrat medicamente, de spălat rufe, de făcut curat prin casă. Nu ar fi fost rău, dacă bătrâna nu ar fi avut darul uitării. Uita că a mâncat, și credea că Marlena o ține nemâncată cu dinandinsul. Nu era adevărat, s-au convins și rudele bătrânei. În timpul liber, femeia mai făcea curat fiicelor femeii paralizate sau le călca rufe. La un moment dat, Marlena a întâlnit o bună prietenă româncă pripășită și ea prin Sicilia.
Uneori, se mai întâlneau, duminica, la o înghețată. Apoi a murit și bătrâna cea uitucă. Marlena a primit trei salarii în avans și a plecat spre România să își vadă copilul. L-a căutat pe tatăl copilului și i-a oferit 300 de euro pentru a semna la notar să ia copilul în Italia. El i-a cerut 500. La întoarcere, a căutat o slujbă care să nu fie la negru, altfel nu-și putea aduce copilul, să-l înscrie la școală. Nu a găsit, așa că a intrat la o familie cu patru copii, 600 de euro lunar, casă și masă asigurate. Șapte luni mai târziu, capul familiei a fost arestat și Marlena a luat-o de la capăt.
Viața la stână
Așa a ajuns Marlena la o stână unde făcea de toate. L-a întrebat pe păstor dacă ar vrea să-i facă un contract de muncă, ea plătind toate cheltuielile. Acesta a fost de acord. După ce l-a plătit pe tată, românca și-a adus fiul în Italia și l-a înscris la o școală aflată la 10 kilometri distanță de stână. Era cea mai apropiată de ei. La un moment dat, ciobanul a făcut un AVC și familia l-a internat în spital, cu semipareză. Apoi, ghinionul a lovit din nou: copilul Marlenei a făcut diabet.
Viața româncei a ajuns un roman. Unul trist. Acum Marlena lucrează la oră, la curățenie, merge și la spital pentru a sta noptea alături de bolnavi. Se bucură când primește haine pentru copil de la cunoscuți. Dar e și mai fericită când capătă de la niște italieni mai omenoși ceva insulină pentru băiatul ei. Ca de la diabetic la diabetic. Un trai pe sponci: muncă în Sicilia, pentru un pumn de euro...
Sindromul Italia nu e o glumă!
Psihiatrii din Europa de Est vorbesc deja despre un nou fel de boală psihică: Sindromul Italia. Termenul a fost propus pentru prima dată în 2005 de către doi psihiatri din Ivano-Frankivsk, un mic oraș ucrainean. Cei doi medici, Kisseleff și Faifrych, au descoperit primele cazuri din această formă depresivă gravă de origine socială la femeile care munceau în străinătate. Inițial, sindromul acesta a fost definit în mod eronat ca o patologie psihică specifică femeilor care migrează din Europa de Est, pentru a lucra ca asistenți familiali, și care se poate extinde către copiii pe care îi lasă acasă. După analize mai aprofundate, s-a hotârăt că „Sindromul Italia” este o depresie de care suferă persoanele care emigrează în scopuri financiare și care nu sunt satisfăcute de condițiile de muncă pe care le găsesc la față locului, scrie prof. univ. dr Ana Maria Ciubară, medic primar psihiatru, pe pagina ;apsihiatro.ro. Despresia, se știe, se manifestă în primul rând printr-un sentiment profund de tristețe. Apoi, prezintă un cumul de simptome care pot fi remarcate atât de pacienți, cât și de anturajul lor. În cazul persoanelor care muncesc în străinătate, aceste simptome pot trece neobservate o lungă perioadă de timp și pot fi în același timp agravate de sentimentul de dezrădăcinare. Totodată, empatizarea cu persoanele pe care le au în îngrijire pot accentua simptomele depresiei.