Știți, da? Este vineri, iar dacă este vineri, aveți un nou interviu „Dosare de presă”. Mai rar s-a întâmplat ca numele unui jurnalist să fi devenit cognomenul publicației la care a trudit. Da, este vorba despre Liviu Mihaiu!
De la apariție până când banii au vorbit și de săptămânalul Cațavencu s-a ales praful, Liviu Mihaiu a fost tatuajul bătut pentru totdeauna pe fruntea revistei. Ar fi vrut să rămână a lor, a acționarilor care o și scriau. Așa cum prietenii și caracterele se văd la drum, la muieri și la împărțit bani, camarazii au luat-o în trei direcții la o răspântie cu indicatoare pe care erau desenate roți de cașcaval, cu detalii care le-a adus ploaie-n gură celor care formau majoritatea. Cam ăsta a fost instantaneul alegerii prafului de ghidul de aur al miștoului de geniu despre tot ce mișca prost, de neam-prost și spre prosteală în țara asta, a lui Caragiale, de unde și numele revistei, Cațavencu, unul care a zis din capul locului ce dorea. A cules ani mulți sufragiile mai tuturor cititorilor care erau mai deștepți decât ai ălorlalți. Cine publica un text cât de mărunțel acolo, se îmbăta trei zile la rând în Cârciuma Scriitorilor, la masă cu Nemurirea. Nu conta unde și de când scriai, de abia din acel moment erai ziarist, ziarist d`ăla, frate de scriitor. Nu am făcut nici eu excepție, mă laud și astăzi.
Ei bine, staroste acolo, cât Cațavencu a fost „Patek Philippe”-ul de la jiletca gazetăriei mereu cu halba plină, încununată de gulerul înspumat al miștoului greu, a fost Liviu Mihaiu.
Despre el, despre ce și cum a fost, despre cine, cum și pe cât i-a încurcat pe cațavenci cu Sorin Ovidiu Vîntu, despre nostalgiile, regretele și speranțele care i-au mai rămas, despre multe neștiute, cu Liviu Mihaiu, într-un interviu „Dosare de presă”.