După rezistenţa prin cultură, un nou tip de împotrivire se naşte prin Dan Voiculescu: disidența prin participare directă.

Dacă s-ar fi născut în Germania imperială, la începutul secolului trecut, Dan Voiculescu ar fi ajuns la maturitate un Carl Krauch visându-se Claus von Stauffenberg. Un industriaş, carevasăzică, împlinindu-şi visul capitalist în cel de-al Treilea Reich.

Un profesor apreciat în mediul universitar berlinez, obligat să-şi câştige pâinea peste cadavre, dar visând noaptea – acolo unde nici măcar cele mai feroce dictaturi nu pot pătrunde – că tiranul va cădea. Astfel îşi va fi justificat peste ani propria dramă – aceea de a fi fost colaborator al regimului, unul animat însă de idealuri şi valori anti.

Pentru că nu s-a născut, totuşi, în Germania imperială, şi nici n-a trăit în cea nazistă, Dan Voiculescu a ajuns doar un Felix printre nefericiţii României ceauşiste: visându-se disident, s-a trezit ieşindu-i pasenţa. Gata, pe vremuri, să livreze valută unei dictaturi care-şi înfometa supuşii, Dan Voiculescu e dispus să vorbească astăzi doar despre cum “a ajuta pe cineva înseamnă a-i schimba destinul”. Nu şi despre cum a turna pe cineva poate fi o deviere a destinelor la fel de eficientă.

Una dintre versiunile lansate de Dan Voiculescu în legătură cu naşterea lui Felix are textură de nuvelă science-fiction. În 1977, pe când lucra la Întreprinderea de Comerţ Exterior Vitrocim, un ofiţer de securitate i-ar fi spus că are un costum nemaipomenit. Tovarăşul Voiculescu s-a simţit persiflat şi a reacţionat ironic: “Aveţi un balonzaid extraordinar, dar e cam jegărit. Am pe cineva la «Nufărul» şi dacă vreţi mă duc să vi-l fac eu pe loc”. I s-a răspuns doar “bine, tovarăşe, am reţinut!”, apoi au venit la pachet dosarul, oprirea vizei şi retrogradarea din funcţie. “A fost un act de curaj”, avea să spună părintele Antenelor în faţa membrilor CNSAS, trei decenii mai târziu. Repet, e doar una din versiunile lansate de Dan Voiculescu despre un Felix pe care a susţinut că nu-l ştie, apoi că-l recunoaşte, iar în final că i-a fost băgat pe gât cu forţa de Securitate.

A turnat Dan Voiculescu? CNSAS răspunde da, el zice nu. Adevărul e că a susţinut atât de multe lucruri contradictorii în ultimii cinci ani, în legătură cu presupusa sa colaborare, încât nimic din ceea ce spune nu mai poate fi luat de bun. Cine citeşte România ceauşistă în lectura lui Dan Voiculescu poate afla doar că existau insule de competenţă autonome, care fentau permanent sistemul, deşi lucrau în slujba lui. Posibil să fie şi aşa, cu un amendament: nu doar aşa şi, cu siguranţă, când se întâmpla totul se făcea doar cu binecuvântarea organelor de Securitate. Ceea ce uită să spună Dan Voiculescu când vorbeşte despre viaţa sa în comunism este faptul că un asemenea destin nu putea lua formă decât în laboratoarele sistemului. Uneori o recunoaşte chiar Dan Voiculescu – “eram util în relaţia cu străinii”, le spune membrilor CNSAS în iulie 2006.

De fapt, asta e singura sa apărare: nu a turnat români, ci străini (aici intră şi verişoarele fugite în Germania?), iar notele date nu spuneau oricum nimic. În rest, deşi acuzaţiile pe numele său sunt mai degrabă neconcludente – grosul dosarului fiind, după toate datele, încă secretizat – Dan Voiculescu s-a afundat singur prin poziţii publice cuantificabile în registru psihiatric. Ba a acceptat autoritatea CNSAS (când instituţia îi acorda certificate de bună purtare), ba a întreprins toate demersurile pentru a trimite Consiliul în moarte clinică (amintiţi-vă de verdictul de neconstituţionalitate obţinut împotriva unor articole din legea de funcţionare). Ba a recunoscut paternitatea lui Felix, ba a aruncat-o în cârca securiştilor invidioşi. Ba a negat energic colaborarea cu poliţia politică a regimului, ba a susţinut că a fost obligat să toarne.

Unde s-a păstrat consecvent Dan Voiculescu, în anii de când se judecă pentru anularea verdictului CNSAS? În poveştile despre disidenţa sa nemărturisită, dusă în tăcere printr-o viaţă capitalistă trăită în socialism. O viaţă în care patronul de mai târziu avea curaj să se ia în gură cu securiştii, deşi nu ezita să-i bage teancuri de valută în buzunar lui Ceauşescu. Într-un fel sau altul am mai auzit această poveste: şi Adrian Păunescu a fost poet anti-sistem, neezitând să scrie versuri vituperante la adresa regimului, aşa cum şi Corneliu Vadim Tudor mergea la piaţă cu iscoadele Securităţii şi nu putea să-i dea un ţâr maestrului Eugen Barbu fără ca urechile dictaturii să asculte.

După rezistenţa prin cultură, un nou tip de împotrivire se naşte prin Dan Voiculescu: cea prin participare directă. Dacă, pe cine şi când a turnat la Securitate nu e un subiect suficient de important pentru a fi elucidat de fondatorul umanismului-conservator. În schimb, Dan Voiculescu alege să susţină că e o victimă a lui Traian Băsescu şi că viaţa sa ar putea fi o epitomă a disidenţei. Omului care a funcţionat după reguli capitaliste şi s-a îmbogăţit înainte de 1989 (fără niciun fel de ajutor/obligaţie de la/faţă de Securitate?), i se aduce acum “un imens prejudiciu moral” prin asocierea cu poliţia politică a lui Ceauşescu.

Pentru că nu mai poate să fie Felix, Dan Voiculescu a ajuns să se viseze Dorin Tudoran. Despre primul, ultimul scria aşa în iulie 2006 : “Privind rahatul în care a intrat, îmi amintesc de laxativul copilăriei noastre - Coprol. Plicul ce conţinea leacul era călărit de un pitic, cu fes de noapte pe cap şi cu o feştilă în mână. Rareori am văzut un om care să şi-o caute cu lumânarea mai abitir ca Dan Voiculescu şi care să şi-o găsească cu hârdăul”.

Iată de ce regimul Băsescu îl depăşeşte în infamie pe cel al lui Nicolae Ceauşescu! Înainte de Revoluţie, un Voiculescu bun la hochei, fluent în trei limbi străine, înnebunit după saramura de crap şi sedus de prinţul austriac Malko Linge, agentul rebel din colecţia de nuvele poliţiste a francezului Gerard de Villiers, mai putea să scape imperativelor regimului (unul dintre ele fiind că orice persoană implicată la vârf în comerţul exterior întreţinea relaţii cu Securitatea), fentând ani la rând sistemul, amăgindu-l şi fiindu-i util în egală măsură, dar păstrându-şi, ca valoarea supremă, disidenţa nemanifestată.

Astăzi, în plină dictatură devoalată seară de seară pe canalele sale favorite, un Dan Voiculescu ceva mai bătrân, dar la fel de efervescent ca pe vremuri, nu-şi mai permite să călărească soluţii miraculoase. Nici măcar Felix nu mai poate ascunde mizeria între file.