Această carte poștală am gasit-o întâmplator la un pasionat colecționar de istorie vie, pe nume Mircea Drăgoteanu.

Citind-o pe îndelete, mi-a pătruns inevitabil în vine și în străfundurile inimii toată încărcătura acelui răvaș, a acelei zile, a acelui război înfiorător… și mai ales, am simțit cu toată puterea frumusețea transcendentă a ostașului român, aspect pe care aș dori să îl simtă fiecare individ al acestui neam încărcat de jertfe.

 

Identitatea românească

E atât de impresionant felul în care românul se raporta la iubire, la suferință, la luptă și la credință! E vorba aici de un întreg care îi contura propria existență și care astăzi nu este nimic altceva decât „identitatea românească”. Probabil că țara noastră nu a „rodit” filosofi mari de talia lui Kant, dar a crescut în chip matern aripile unei „înțelepciuni românești atemporale”, care nu numai că nu se identifică cu o gândire filozofică, dar o și depășește, cum susținea atât de frumos Noica. Această înțelepciune a firescului și-a câștigat rădăcinile în lumea satului lui Blaga, acolo unde Credința era izvorul destoinic al vieții sufletești.

 

Priviți bucățica aceasta de scrisoare!

„Aici legătura cu Dzeu, cu Patria și cu voi e atât de strânsă de nu mai știi ce ești”.

Câtă esență de Adevăr împletită în simplitatea cuvântului! Dumnezeu, patria și familia sunt trei entități indisolubile pe care ostașul român le cuprinde în suflet cu dor și nesaț. Trei într-o inimă. Treime. Iar legătura cu Patria și cu familia se desăvârșește în Dumnezeu chiar și acolo, departe de casă, pe pământ străin. Ne putem întreba: Ce fel de paradox este acesta? Legătura în loc sa piară, mai mult se împlinește, își înfige rădăcinile direct în sânul inimii.

Da! E un paradox! Antiteza Adevărului credinței ce învinge legea firii.

Iar când bolșevicii lovesc în Biserica lui Hristos, glontele străpunge și inima ostașului, în chip nevăzut. Fiindcă Biserica îmseamnă Credință, iar Credința oglindește inima tainică a românului. Durerea depășește granița organică a trupului, iar autorul scrisorii sfârșește cu aceste cuvinte definitorii: „Parcă trag în toata credința și nădejdea neamului”.

Pe mine, personal, m-a izbit această contopire a valorilor individuale cu cele colective. În România pre-comunistă nu exista individ dezis de neamul și de credința sa.

Un dar de la Dumnezeu

Ne întoarcem în secolul 21. Aici. Acum. Suntem responsabili de sângele străbunilor, suntem responsabili de trecut. Cred ca nu e întâmplător faptul că astfel de „răvașe” ies la suprafață în vremurile noastre. Acești oameni au murit pentru România mare, pentru libertatea noastră. Când merg la bunica din Basarabia în vizită, când mă închin în biserică și când citesc o carte de literatură, îmi aduc aminte că acestea toate sunt posibile fiindcă au existat înaintea mea niște români bravi, străbunii mei, care și-au sacrificat viața pentru fericirea mea.

Într-adevăr, aceste aspecte nu sunt descrise în manualele școlare, dar putem noi rămâne indiferenți? Dacă neștiința e un accident, atunci știința neîmpărtășită a unei istorii de esență veridică este un păcat. Suntem români. Suntem creștini. Și aceasta este un dar de la Dumnezeu.

Oare nu avem și noi puterea să strigăm în fața provocărilor de zi cu zi, precum generalul Eremia Grigorescu: „ Pe aici nu se trece! „?

 

Patria este cea mai sfântă mamă

Suntem în anul 1944, pe front cu bolșevicii, iar soldatul român, sensibil și lucid, simte cum atacurile contra unor bisericuțe reprezintă de fapt amenințarea amplă ce mustește pe bolta neamului românesc, a cărui temelie este și va fi mereu…Credința strămoșilor.

Astfel de scrisori și cărți poștale au fost nenumărate în perioada celor două războaie mondiale, dezvăluind în cel mai izbitor chip societatea românească autentică. Societatea unor mame înțelepte învăluite de aureola celui mai curat sentiment de luptător. Societatea unor tineri ce păstrau în piepturi convingerea desăvârșită că Patria este cea mai sfântă mamă, iar pentru ea orice tendință de individualizare a iubirii este anulată. Acești tineri erau mai bucuroși să-și dea viața pe front în slujba țării decât să se afle liniștiți în gospodăriile lor, deoarece aveau bine conturată conștiința apartenenței la o comunitate bine închegată. Nu prin cuvinte și ideologii, ci prin sânge, jertfe și evenimente istorice grăitoare! Ceea ce șochează în zilele noastre și niciun istoric nu poate nega, este faptul că acei tineri care s-au născut în focurile veacului XX erau înzestrați cu o gândire amplă și o percepție de ansamblu. Aceștia știau mai bine ca oricine că în mâinile lor stă inscripționată soarta viitoarelor generații. Și-au asumat cu totul crucea neamului și au luptat până la sfârșit, fără să cârtească sau să dea înapoi. Mai mult decât atât, se pare că flacăra credinței care a întreținut viața ostașilor, i-a determinat să aibă și o misiune apostolică. Aceasta observă Nichifor Crainic în unul din eseurile sale în care analizează scrisorile de război. Nu exista pe atunci o carte poștală trimisă în care să nu se vorbească de credință, de părintele din sat, de Dumnezeu și de ocrotirea Sa. De ce? Fiindcă acesta era firescul în care s-a născut și a crescut românul în perioada dinaintea comunismului ateu.

 

„Un viitor demn pentru fiii lor”

Demn de luat în considerare este o întâmplare despre care nu se prea pomenește. Regina Maria, anglicană din naștere, a rămas șocată să vadă cum pe front, când un soldat era pe moarte, singurul lucru pe care îl cerea într-o stare de împăcare deplină, era o iconiță sau o cruce. Doar la români văzuse o asemenea atitudine de biruință asupra morții. Acesta a fost momentul critic, momentul care a făcut-o să se boteze la Ortodoxie. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, au existat militari care pomeneau de uimirea care îi cuprindea când întâlneau ruși păgâni și atei prin diferite provincii ale fostei Rusii pravoslavnice. În acest context, soldatul român lua contact cu „dușmanii” și asemeni Sfântului Apostol Pavel, le vorbea despre Dumnezeu și îi învăța să se roage, strecurând un fir de nădejde chiar și în cele mai închise inimi, victime ale aceluiași război de interese mondiale. „Noi strigăm cu putere la Domnul Iisus pentru armata română”, scria o țărăncuță. Spre deosebire de celelalte națiuni, poporul românesc a plecat la luptă nu pentru a cuceri, ci mânat de un ideal sfânt, crezând în iubirea și dreptatea lui Dumnezeu. Din dorința de a fi uniți toți frații români, de a-și împlini visul de veacuri. Acest aspect elocvent se întrunește în Imnul Național, care reliefează aspirația românilor spre libertate, încărcată de simbolism.

În acest sens, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop ne spune așa: „Dacă românii există și au rezistat aproape două mii de ani, în ciuda tuturor tiranilor, inamicilor, ocupațiilor străine etc., ei au datoria să iasă din letargie și să făurească un viitor demn pentru fiii lor”.

 

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și: