Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
În anul 1782, împărăteasa Ecaterina a II-a a promulgat Ustav Blagociniia, adică Regulamentul Bunei Cuviințe și Ordinii. Decretul a schimbat radical modul în care erau guvernate marile orașe rusești, punând capăt haosului administrativ de până atunci. Miza nu era doar combaterea infracționalității de rând, ci crearea unei structuri capabile să monitorizeze permanent populația urbană.
Contextul adoptării și fundalul juridic
După traumatizanta Răscoală a lui Emelian Pugachev din anii 1773 și 1775, Curtea Imperială de la Sankt Petersburg a realizat cât de vulnerabilă era autoritatea statului în provinciile imperiului. În marile orașe ale imperiului, lipsa cadrelor de poliție favoriza criminalitatea, vagabondajul și riscul unor noi revolte sociale.
Ecaterina a înțeles că nu mai putea guverna doar prin decrete ocazionale. Prin reforma provincială din anul 1775 și prin Regulamentul din anul 1782, ea a separat puterea judecătorească de cea administrativă, creând prima poliție urbană profesionistă din istoria Rusiei.
Sursa teoretică a reformei a reprezentat transpunerea practică a conceptului german de Polizeiwissenschaft, adică știința poliției și a bunei guvernări. În viziunea Ecaterinei, poliția nu trebuia să fie doar un organ de represiune, ci o instituție de inginerie socială menită să educe, să prevină și să mențină disciplina morală a supușilor imperiului.
Ecaterina a II-a a Rusiei
Structura teritorial-administrativă a poliției urbane
Prin noul regulament, marile orașe precum Sankt Petersburg și Moscova au fost divizate după o schemă riguroasă. La nivelul întregului oraș funcționa Consiliul Bunei Cuviințe, numit Uprava Blagociniia. Conducerea era asigurată de șeful poliției orașului, numit Politzmeister sau Gorodnicii, asistat de doi pristavi (funcționari executivi de poliție) responsabili de sectoare și doi reprezentanți aleși din rândul comunității locale.
Orașul a fost împărțit în sectoare administrative. Fiecare sector cuprindea între două mii și șase mii de case și se afla sub comanda unui căpitan de poliție, numit Cioastnîi pristav (comisarul de sector).
Sectoarele erau subdivizate în cartiere de pază numite Kvartal. Acestea adunau între două sute și șapte sute de gospodării, fiind supravegheate direct de un locotenent de cartier, numit Kvartalnea porucik. Locotenentul de cartier era figura centrală a supravegherii cotidiene. El trebuia să cunoască personal fiecare proprietar de casă, fiecare chiriaș și fiecare servitor din raza sa de acțiune. Orice schimbare de domiciliu sau de statut social trebuia trecută imediat în registrele oficiale ale cartierului.
Mecanismul pazei nocturne și logistica stradală
Pe timp de noapte, orașul intra sub un regim strict de securitate. La intersecții, poduri și porți de acces au fost ridicate gherete de lemn. În fiecare gheretă activau câte trei paznici nocturni, numiți budosnici. Aceștia erau înarmați cu halberde, purtau mantale groase împotriva gerului și aveau fluiere pentru a da alarma dintr-un cartier în altul.
Acești budosnici erau recrutați din rândul veteranilor din armata imperială sau din rândul bărbaților din clasele inferioare, fiind recunoscuți pentru duritatea lor. Purtarea uniformei austere și prezența lor neîntreruptă la colțurile străzilor au creat prima rețea vizibilă de autoritate din spațiul public rus. Echipamentul de iarnă al acestor patrule era adaptat condițiilor climatice extreme. Pe lângă mantalele din postav gros, paznicii purtau cizme grele din pâslă densă, cunoscute sub numele de valenki. Această încălțăminte nu doar că îi proteja de degerături în timpul gărzilor lungi la temperaturi extrem de scăzute, ci le oferea și un avantaj tactic suplimentar, atenuând zgomotul pașilor pe zăpadă sau pe pavaj în timpul patrulării nocturne.
Oricine ieșea pe stradă după ora douăzeci și două era obligat să poarte o făclie sau un felinar aprins. Cine era prins pe întuneric era reținut pe loc pentru verificări. Sistemul de evidență al populației era necruțător. Călătorii trebuiau înregistrați în douăzeci și patru de ore de la sosire. Gazdele, hanurile și administratorii de imobile predau zilnic listele cu oaspeți către locotenentul de cartier, iar lipsa biletului de liberă trecere ducea automat la arest.
Competențe judiciare și prevenția incendiilor
Consiliul Bunei Cuviințe nu doar patrulau, ci și judecau. Pentru fapte minore precum furt, certuri sau jocurile de noroc neautorizate, Consiliul aplica pedepse pe loc. Acestea variau de la amenzi și muncă în folosul comunității până la detenție scurtă sau bătaia publică cu biciul.
Judecarea rapidă a litigiilor minore a degrevat instanțele superioare și a oferit poliției un instrument uriaș de coerciție directă asupra populației sărace.
Paza de noapte avea și atribuții stricte de pompier, într-o epocă în care majoritatea caselor erau din lemn. Patrulele verificau dacă vetrele erau stinse la orele stabilite și dacă felinarele cu ulei de pe arterele principale rămâneau aprinse.
Hornarii trebuiau autorizați direct de poliție, iar coșurile de fum necurățate la timp atrăgeau sancțiuni usturătoare pentru proprietarii imobilelor. În caz de incendiu noaptea, budosnicii dădeau alarma prin diferite semnale acustice, mobilizând populația din cartier la intervenție.
Supravegherea prin informatori și controlul social
Forța reală a sistemului stătea în rețeaua sa de informatori. Ordonanțele imperiale obligau vizitii, portarii și servitorii să raporteze orice lucru care părea neobișnuit.
O atenție specială era acordată strângerii de informații despre nobilii francmasoni, străinii sosiți din Franța sau Europa Centrală și răspândirii cărților nesancționate de cenzură. Saloanele aristocratice și hanurile periferice erau acoperite de rețele paralele de turnători. La Moscova, sub conducerea legendarului șef al poliției Nikolai Arharov, acest aparat de spionaj urban a atins o eficiență de temut. Oamenii lui, numiți arharovțî, acționau rapid și dur, devenind un simbol al represiunii organizate. Arharov crease un sistem atât de detaliat de cunoaștere al lumii interlope încât se spunea că putea identifica autorul unui furt în doar câteva ore de la comiterea faptei.
Arhitectura creată prin Regulamentul din anul 1782 a funcționat aproape neschimbată până la mijlocul secolului al XIX-lea, punând bazele pe care s-a construit mai târziu poliția secretă țaristă, Ohrana.
Recomandările noastre
