O piesă importantă a patrimoniului cultural național se află astăzi la Muzeul Național de Istorie din București și stă mărturie neclintită peste veacuri, amintind de o perioadă triumfătoare a României în care firescul era firesc, iar viața românului era ghidată de adevărate repere ale moralității creștine.
George Coșbuc ne vorbește despre această moștenire a poporului nostru în următoarele rânduri:
" Coroana României, fiind din oțel, închipuie, prin însuși oțelul ei, de-o parte o vrednicie mare a neamului românesc: trăinicia de oțel a firii și a ființei noastre; iar de altă parte, o faptă strălucită, restatornicia Domniei românești prin războiul pentru neatârnare!"
Dar fiindcă obiectele poartă în sine amprenta indisolubilă a omului care a avut contact cu ele, menționăm că această coroană născută din oțelul unui tun turcesc de la Plevna, este legătura vie cu regele Carol I, un conducător aparte, a cărui cuvinte corespund în chip fidel cu realitatea faptelor sale:
" În clipa în care am pus piciorul pe acest pămănt, cu sfințenie apărat, am și devenit român. Cetățean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăși cu românii: și soarta cea bună, și soarta cea rea."
Dragi cititori, deși trăim în vremurile unui bombardament informațional în care omul nu poate să aibă alt sentiment decât cel al suprasaturației, să ne îngăduim măcar acum răgazul unei clipe de reflecție. Un moment de întoarcere în noi înșine.
Foarte înțelept! Acum avem posibilitatea să facem o incursiune logică în istorie și să analizăm rezultatele. În mod obiectiv, e evident faptul că țara noastră a trecut prin multe greutăți și suferințe de-a lungul timpului, însă i-a fost dat să trăiască perioade mult mai înfloritoare și mai vrednice decât cele prezente. Putem aduce aminte multe nume de domnitori , cu răsunet în istorie, a căror fapte au fost decisive în existența neamului românesc. Cu toate acestea, o să mă opresc acum doar asupra regelui nostru Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, care a dovedit, asemeni reginei Maria, că sângele lui de neam străin a devenit mai românesc decât a multor români. Demnitatea, loialitatea, puterea de muncă și inteligența au fost trăsăturile lui distincte, încununate de o credință vie în Dumnezeu. Carol I nu a venit în România să distrugă și să dezrădăcineze, el a venit să valorifice românitatea și să-i dea curajul de a străluci în istorie, la măsura darurilor cu care a fost înzestrată. Perioada lui de domnie a fost o revelație pentru societatea acelor timpuri. El a reușit să aducă țara la nivelul unui stat modern și să-i obțină independența în războiul de la 1877. Românii îl iubeau. Nu pentru figura lui impunătoare de german ordonat și inteligent, nu pentru hainele frumoase sau originile străine, ci pentru sinceritatea sentimentelor pe care le nutrea față de ei. Da, regele își iubea poporul cu adevărat! De aceea și-a riscat propria viață pe dealurile Plevnei, în bătaia focurilor. Doar pentru a fi în centrul ostașilor săi, pentru a le oferi sprijin și încredere! A suferit foame, frig și oboseală, toate pentru a duce la bun sfârșit războiul care promitea eliberarea românilor de sub puterea otomană! Și a reușit. Însă toate acestea fiindcă s-a încrezut în Dumnezeu, nu în propriile puteri. Asemenea și românii, cu toții aveau adânc înrădăcinată credința creștină. Era un firesc al lucrurilor, care astăzi pare greu de acceptat. Toată viața lor era ghidată de acest Crez străbun pe care îl apărau cu sfințenie fiindcă era un element definitoriu al sufletului românesc. Dar în zilele noastre posmoderniste? Nu mai credem în nimic, slujim doar curentului progresist, uitând cine suntem și lepădându-ne de bunăvoie de tot ce aveam mai scump odată. O facem în numele evoluției, în cinstea secolului XXI! Gândirea noastra logică, bazată pe principiul "cauză-efect" ar trebui sa ne dezvăluie totuși un adevăr concret: strămoșii noștri, mai săraci și mai "tradiționali", erau cu mult mai fericiți decât suntem noi, cei care trăim într-un confort al existenței, inimaginabil pentru ei. Aceasta se întâmplă fiindcă ne-am rupt de rădăcini și ne-am pierdut identitatea sau mai bine zis, ne-am vândut-o la schimb pentru deșertăciuni. Dacă ne-am întoarce ochii și inima spre cei din urma noastră, am vedea ce legătură vie există între noi și am realiza cât sânge a curs pe pământul românesc, din dorința înaintașilor de ne păstra credința ortodoxă și libertatea!
În plus, strămoșii noștri mai aveau o calitate, erau conștienți de importanța conducătorului, de viziunea, credința și mentalitatea lui. Dacă acum a fi " lider de succes" presupune să ai aptitudini în comunicare și în conducere, să fii creativ și inovator, atunci lucrurile erau văzute la un nivel mult mai înalt. Deoarece fiecare conducător trebuie să își iubească sincer poporul și să îi slujească cu gândul că se jertfește pe el însuși pentru binele țării, iar toate acestea nu pot fi realizate decât de o persoană care are nădejdea că există Cineva deasupra lui, un Dumnezeu care îl ocrotește, dându-i putere și înțelepciune să răzbată prin luptă cu bucurie. Este singura cale de salvare, fapt reliefat și de cuvintele unui sfânt apropiat generației noastre, Valeriu Gafencu: " Este necesară o elită creștină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra formelor de împilare și înrobire a lui. Oamenii, liberi și conștienți, oricât de stăpânitori sunt ei în lume, nu se pot desăvârși decât prin comuniune cu Dumnezeu."
Având în suflet drept pildă de trăire pe Carol I și pe toți românii care au luptat pentru credința și tradiția acestui neam, nu pot încheia decât în acelasi mod în care am început, cu vorbele marelui George Coșbuc:
" Numai de la cumințenia noastră a tuturor atârnă de acum, pe lângă voia Celui de Sus, soarta românilor. Să ne încredem, ca și până acum, în puterile neamului nostru și să fim gata de lupte și de jertfe, când e vorba de țara în care zac înmormântate oasele părinților noștri și iubindu-ne unii pe alții, să adunăm toate năzuințele vieții noastre spre o singură țintă a neamului întreg; spre ținta cea cuprinsă într-aceste patru cuvinte:
PATRIA și DREPTUL MEU!"