Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Pătimirea noastră: mustul care nu se mai oprește din fiert
Pătimirea noastră: mustul care nu se mai oprește din fiert

Pătimirea noastră: mustul care nu se mai oprește din fiert

M-am gîndit adesea la marii scriitori români care au murit între 1935 și 1945, scăpînd, de fapt, de chinurile și umilințele temnițelor comuniste în care ar fi ajuns cu siguranță: Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga etc.

 Zilele acestea, prin colțurile intime și tot mai puțin frecventate ale memoriei noastre culturale, se vorbește despre Octavian Goga, împlinindu-se 135 de ani de la nașterea sa. Sigur, Goga nu este un autor uitat. La școală, elevii români îi învață poezia. Mai apoi, spre maturitate, cine vrea să afle mai multe, descoperă relativ ușor o grămadă de surse despre activitățile lui politice. Și publicistica lui ne este la îndemînă. De altfel, cam tot ce a scris Octavian Goga a fost deja strîns într-o ediție cu ambiție definitivă sub auspiciile Academiei Române. El este, totuși, un autor despre care nu se vorbește prea mult. O victimă a propriei clasicizări – peste portretul său așezat în rîndul întîi al portretelor literaturii noastre, s-a cam așternut praful.

G. Călinescu îl găsea pe Goga profetic, mesianic și, cumva, simplu în poetica lui, chiar dacă fusese influențat de Eminescu, de la care preia ”un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de popor străvechi, îmbătrînit în experiența crudă a vieții, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului”. E. Lovinescu îl așează mai precis: ”Dacă orice operă de artă trebuie cercetată în însăși formula ei și explicată prin estetica și ideologia epocii, adică prin aderențele multiple ce o fixează în timp și spațiu, această metodă critică este cu atît mai aplicabilă poeziei dlui Octavian Goga, locală pînă la regionalism și legată de aspirațiile unei epoci, pe care nu numai le-a reprezentat în forma lor cea mai izbutită, dar le-a și determinat, în parte… Conștiința solidarității naționale este, așadar, principiul de formațiune a întregii activități a bardului ardelean, exprimată la început în poezie, apoi în teatru, în publicistică, în oratorie patriotică și, în urmă, în politică chiar…” Altfel, poetul Octavian Goga, crede Lovinescu, are trăsături clare: ”unitate temperamentală, originalitate de expresie, știință arhitectonică, observație a amănuntului topic, discernămînt psihologic…”

Dacă am ajuns la aduceri aminte despre Octavian Goga, aș vrea să adaug și eu una. De cîte ori îmi amintesc de el, nu vreun vers și nu vreo formulă critică (întotdeauna m-a enervat expresia ”poetul pătimirii noastre”, excesivă și patetică) îmi vin în minte. Ci un mister. Misterul istoriei românești care se mișcă zbuciumat, uneori cu viteze uluitoare, dar care nu se schimbă deloc. Mai precis, mă gîndesc la un articol ce avea să rămînă faimos, intitulat ”Mustul care fierbe”, pe care Goga l-a publicat, în 1923, în revista ”Țara noastră”, pe care o conducea. România abia reîntregită îi părea poetului neașezată, tulbure, entuziastă dar amestecată, nouă în speranțe, dar veche în realități și apucături, contradictorie. Ocupațiile străine fuseseră alungate din provinciile românești, dar nu și din sufletele românilor abia dezrobiți. În Basarabia, dar și în Ardeal, Octavian Goga vedea limpede că ora astrală a istoriei noastre a trecut pe deasupra societății românești, fără să o atingă prea mult, în fapt. Goga încheie articolul sperînd că, după necesarul proces de decatare istorică, vom putea primi și noi ”binefacerile societăților constituite”. Vor fi dureri, vor fi erori, dar va fi bine în cele din urmă – spune Ocatvian Goga, fiind, totuși, conștient că e nevoie de timp:  ”Noi, cei de astăzi…sîntem generația sacrificată, care nu poate avea altă consolare decît ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere între trecut și viitor. Fericiți cei de mîine. Ei din mustul ce fierbe astăzi vor putea gusta vinul cel pur, după ce fermentația a încetat, unda s-a limpezit și drojdiile, vai, drojdiile s-au coborît la fund”.

Cum de, aproape 100 de ani mai tîrziu, acel mîine nu a venit? Cum de, aproape 100 de ani mai tîrziu, deși atîtea s-au schimbat în viața României, totul a rămas la fel? Iată misterul care, ca un canal din adînc, a dus de la primul cel mai cunoscut rășinărean al culturii noastre la cel de-al doilea…

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.