E din ce în ce mai clar că în lupta istorică dintre Partid și Miliție, Miliția e pe cale să cîștige această repriză. Avem de-a face cu o oscilație de termen lung, pe care pe parcursul ultimului secol de modernitate o întîlnim nu doar în România, ci și în multe alte țări.
Cînd ăia îi bat pe ăilalți. Adică partea civilă deține supremația și gestionează preponderent puterea, avînd componenta militară drept slugă docilă. Cînd pe dos: ăilalți îi bat pe ăia, că-și doresc victoria mai mult. Adică militarii reușesc să răstoarne masa în capul civililor, pun mîna pe putere și transformă clasa politică într-o marionetă bleagă.
S-a întîmplat și în America, și în Rusia, și în Anglia, și în Franța, și în Israel, și în Germania. De ce nu s-ar întîmpla la fel și la noi?
Tocmai se întîmplă, sub ochii noștri. Lupta e din ce în ce mai inegală, rezultatele sînt din ce în ce mai evidente. În ultimii 10-15 ani, clasa politică s-a transformat din ce în ce mai mult într-o anexă slugarnică a clasei militare.
Scurtă precizare metodologică, să nu generăm confuzii. Cînd zic militari, mă refer la toți, nu doar cei care în mod formal țin de MApN. Militari sînt și militarii, și securiștii, și milițienii, toți cei care dețin grade și funcționează după alte rigori decît cele ale societății civile. Deci la grămadă, interschimbabil. Armată Securitate Miliție. Să le zicem militari, pe scurt.
E clar. Militarii au pus mîna pe putere.
Cît o vor deține? Dumnezeu știe. Pînă vor da rasol de prea multe ori și se va supăra lumea pe ei. Că ei știu mai degrabă să preia puterea, nu să o și gestioneze. Cînd ajung să facă asta, militarii se lovesc de o piedică insurmontabilă pentru ei. Se numește “compromis” și e un termen străin, misterios, criptic. Ei nu dețin acest termen în vocabularul lor precis, aspru, soldățesc. Și atunci nici nu știu să gestioneze cu adevărat puterea.
Cît o vor deține? Soros știe. Pînă contextul internațional va deschide din nou o fereastră de șansă pentru democrație, pentru primatul clasei politice asupra celei militare. Pînă vine următorul val de pace lungă, pînă se ling rănile noului Război Rece. Mai încolo. Mult mai încolo.
Cît o să dureze? Naiba știe. Poate doi ani. Poate douăzeci de ani. Poate cincizeci. La scară istorică, de altfel, nici nu prea e mare diferență între doi și douăzeci și cincizeci de ani.
Pentru viețile noastre, însă, evident că diferența este imensă. E diferența de la o zăticnire trecătoare, iaca acolo doi ani pierduți, trec repede, la ditamai toată viața trăită într-un anumit regim politic. Ca pe vremea comuniștilor, cînd generațiile părinților noștri și-au cam trăit toată viața într-o continuă speranță eșuată: dă Doamne să se termine, dă Doamne să scăpăm de Ceaușescu. A durat prea mult pînă s-a întîmplat asta, viețile lor au fost strivite în tăvălugul istoriei comuniste. Au sperat degeaba. Cînd li s-a îndeplinit dorința, erau deja bătrîni și storși de vlagă.
La fel probabil se va întîmpla și acum. Niște decenii bune în care vom trăi într-un regim din ce în ce mai militarizat, într-o viață din ce în ce mai soldățească. Pe măsură ce lumea se sparge în două globuri mai mici, Occidentul și țările sale vasale de-o parte, Orientul de tip BRICS și țările sale vasale în partea ailaltă, omenirea va fi gestionată din ce în ce mai mult de manieră manu forti, manu militari. Vom intra într-un nou conflict de tip Război Rece. Și vom sta acolo pînă ni se va acri. Pînă ne va trece restul de viață.
Noi vom fi parte din blocul de Vest, o gubernie mediocră de graniță a imperiului dezvoltat anglo-saxono-germano-francez. Copiii noștri vor fugi spre miezul imperiului. Aici vor rămîne doar ăia mai puțin pricepuți, mai puțin mînați de voință. Satele se vor depopula. Urșii se vor plimba nestingheriți pe ulițe. Iar țara va fi din ce în ce mai pe față condusă de militari. Simplu. Inexorabil. Ghinion.
N-o să fie decît o catastrofă mediocră, de-aia de-am mai trăit deja. Românii vor accepta cu resemnare acest tip de regim, cum au mai făcut-o de altfel în ultimul secol de vreo două ori. Mai întîi cu autoritarianismul lui Carol al II-lea și cu legionarii și cu Mareșalul Antonescu. Pe urmă cu acceptarea resemnată a regimului comunist. Spuneam bancuri, făceam pe rebelii pe la colțuri, ascultam Europa Liberă cu apa pornită în baie. Și cam atît. Nici un fel de rezistență adevărată, care să producă vreo emoție celor de la putere.
Unul din instrumentele prin care clasa militară a ajuns să cotropească clasa politică a fost o găselniță ideologică. O necesară bîtă de virtue signaling și de shaming. Se numește “corupție” și face parte din galantarul de arme discursive folosite pentru a-i demoniza pe cei civili.
Politicienii sînt corupți. Militarii, în schimb, sînt fix pe dos. Ei sînt niște sfinți și niște drepți, niște incoruptibili. De-aia e bine ca ei să preia puterea și să-i dea deoparte pe politiceni. De-aia doar ei pot restabili echilibrul ontologic, doar ei pot reface o Românie sfîntă și dreaptă ca soarele sus pe cer.
Repetată de suficient de multe ori, această mantră a luptei anticorupție produce rezultate, definește situații. Și conferă legitimitate militarilor atunci cînd își arestează adversarii civili în lupta pentru putere. Una e să-l bagi direct la zdup, să vadă toată lumea că de fapt tu-ți dorești doar samavolnic puterea. Alta este să îmbraci totul într-o onctuozitate deontologică, să clamezi că salvezi țara din ghearele corupților.
Vezi ce-a făcut Băsescu, de exemplu, cu adversarii politici. Doar ăilalți erau corupți și trebuia să fie băgați la bulău. Ai lui niciodată. Pînă cînd a pierdut puterea și, atunci, dintr-o dată au început și ai lui să fie luați în vizor, să elibereze locul, să lase lupii tineri să ocupe spațiul autorității. Simplu. Elementar. Harneală de cea mai bună calitate. Udrea, haide bre, întoarce-te din Bulgaria, că aici e bine și democrație, nu-ți facem nimic.
În lupta anti-corupție, s-a inventat un termen deja instituționalizat. Se numește “avertizor de integritate”. Adică turnător, doar că-i zice cu alte cuvinte, mai șmechere, mai elegante.
Avertizorul de integritate este unul din elementele importante din discursul mesianic al militarilor care preiau puterea. Cum erau copiii turnători pe vremea lui Stalin sau în romanul 1984 al lui Orwell, cum erau informatorii pe vremea Securității lui Ceaușescu, la fel acuma se pune din nou pe tapet nevoia și utilitatea socială a acestui tip de agent social. El toarnă. Militarul preia turnătoria și o instrumentalizează, folosind-o în lupta pentru putere. Mecanismul e vechi, nu l-am inventat noi acum.
Avertizorul de integritate îl întîlniți în toate documentele solemne scrise în limbaj de lemn prin care se legitimează și se legiferează preluarea de putere de către militari de la “corupții” de politicieni civili. Avertizorul de integritate este o categorie ideologică necesară în lupta pentru putere, un tip ideal, un personaj literar exemplar în această construcție narativo-deontologică, la fel cum sînt și “tehnocratul”, “societatea civilă”, “tinerii frumoși și liberi”.
În acest context de trosneală dintre clasa politică și cea militară, nu e întîmplătoare irupția subiectului actualizării legilor serviciilor de informații. Atît formularea acestora. Cît și felul în care au fost scăpate în piață, într-o încercare moale de contracarare. Face parte din același război dintre civili și militari. Și e încă un semn al felului în care militarii cîștigă acest război.
Ce lipsește din peisaj? Lipsesc cei care să deplîngă pierderea libertății. La fel cum există conceptul de “avertizor de integritate”, ar trebui să existe și conceptul de “avertizor de libertate”. Cineva care, precum Cassandra, să tragă semnalul de alarmă, să profețească dezastrul. Români, aveți grijă, o s-o pățiți. Români, o să vă pierdeți pînă și bruma de libertate pe care ați avut-o pînă acum.
Neah. N-o să vezi așa ceva. Prea puțini, prea lipsiți de forță. Cîinii latră, caravana trece. Cassandra urlă, militarii preiau puterea. Ghinion. Românilor nu le pasă. Românilor le place situația. Avertizorii de integritate sînt buni. Avertizorii de libertate nu. Ar cam trebui să-și țină gura, dacă vor să le fie bine.
Un prilej de amuzament amar e faptul că unii dintre acești avertizori de libertate sînt de fapt niște răspopiți în mod convenabil într-al treisprezecelea ceas. Mă gîndesc, bunăoară, la recentele indignări venite din partea distinsei doamne cvasi-civile Alina Mungiu Pippidi. Sau la distinșii deontologi la fel de cvasi-civili Dan Tapalagă, Cristian Tudor Popescu ori Sorina Matei. Sau la deosebit de civilii politicieni Dan Barna și Cătălin Drulă.
Toți niște cetățeni tunși scurt, întocmai și la timp care, dintr-o dată, ce să vezi?, au descoperit drumul Damascului și-i doare sufletul de felul în care Securitatea preia pe față mînerele puterii. Ah, ce delicios. Ah, ce fățărnicie demnă de o cauză mai bună.
Aceste glasuri suave de îngeri instituționali care se dau de chinul morții doar atunci cînd istoria nu mai e bună cu ei. Care se prefac că nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le pute. Nu contează că pînă recent au fost de partea bună a ștremeleagului ofițeresc, punînd umărul cu osîrdie la preluarea puterii de către militari.
Nu contează decît prezentul. În care prezent respectivii descoperă cu îngrijorare că nu mai sînt de partea bună a bîtei. Din simplul motiv că ai lor între timp au fost trași pe dreapta și acuma preiau puterea militarii din cu totul alte garnituri, din cu totul alte generații.
Se schimbă garniturile, avertizorii de integritate sînt trași pe dreapta, trecuți în rezervă. Și dintr-o dată devin avertizori de libertate. Genială conversie deontologică.
Distinsele cozi de topor cvasi-civile, instrumente utile și disciplinate în lupta dintre Miliție și Partid, deontologii noștri de frunte organizați pînă recent în plutoane companii batalioane de ideologi civili. Iată-i ajunși acum la menopauza instituțională. Iată-i cum dintr-o dată devin niște vașnici ăpărători ai democrației. Niște aspre Cassandre care urlă în pustiu: săriți, Securitatea preia puterea în România!
Pe bune? Genial. Doamne, ce de rîs ar fi dacă n-ar fi de fapt de plîns.
Hai, că o să fie bine. Hai, că militarii au preluat puterea și o să fie bine. Chiar și mai bine decît pînă acum. Hai, că dacă încep și dragii de Mîndruță sau de Radu Tudor să se plîngă de abuzurile Securității, atunci chiar o să fie distracția completă.
Hai, că niște radiouri să ascultăm Europa Liberă om mai găsi noi prin debarale. Le băgăm în priză, dăm drumul la robinet în baie și o să ne luăm porția de libertate pe ascuns. O să ascultăm transmisiunile ilegalistului de Mîndruță și o să ne treacă fiori de plăcere civică.
Pe bune, o să fie bine. O să vă placă.
Nici nu mai e mult pînă atunci.