Unul dintre cei care alcătuiesc panoplia criminalilor feroce din ultimii 30 de ani, Alexandru Rădulescu, a fost omorât, pentru o țigară, în Penitenciarul Giurgiu. Executase 21 de ani de pușcărie.

În anul 1998, Alexandru Rădulescu a fost arestat și, ulterior, condamnat la închisoare pe viață, după ce a ucis o studentă pentru că i-a spus că e impotent atunci când i-a refuzat avansurile.

Cazul a șocat România fiindcă ucigașul, la vremea aceea un bărbat de 39 de ani, însurat și cu un copil, a tranșat cadavrul tinerei de 23 de ani și s-a plimbat cu diferite părți ale corpului fetei, cu tramvaiul și autobuzul.  A aruncat pachetele în ruinele unui bloc din Piața Victoriei și în curtea fabricii Miraj din București.

Polițiștii de atunci, de la Serviciul Omoruri din Poliția Capitalei (între care și cunoscutul Dan Antonescu) l-au depistat și prins relativ repede pe criminal.

Am făcut investigații pe acest caz din primul moment în care a fost depistat primul colet cu o parte din trupul studentei Elena Nedelea în Piața Victoriei. Și am scris multe articole pe acest subiect, deoarece a urmat și un proces, nu lipsit de incidente grave. Alexandru Rădulescu a fost considerat, în primii ani de detenție, un deținut extrem de periculos. De aceea era ținut singur în celulă, cu lanțuri la picioare, de care era agățată o bilă. Chiar și așa priponit, Rădulescu studia în celula sa Codul penal și de procedură. Am să vă povestesc, în exclusivitate, și la ce i-a folosit acest studiu.

Alexandru Rădulescu a tranșat studenta, a tăiat în tribunal un gardian, dar n-a suportat să i se spună Criminal Odios

În anul 2008, deci după 10 ani de la arestarea sa, a scris Parchetului și Judecătoriei, reclamând-o pe ”ziarista Simona Ionescu” și cerând tragerea ei la răspundere.  Dorea neapărat să mă vadă în fața instanței, explicând că l-am făcut ”Criminal Odios” în articolele mele despre uciderea și hăcuirea Elenei Nedelea, despre durerea pe care am găsit-o acasă la părinții studentei, într-un sătuc plin de glod din județul Teleorman.

Ce i-a venit criminalului în minte ca să facă asemenea demersuri?

În 2008, Alexandru Rădulescu era deja de mult timp condamnat pe viață pentru fapta sa și nu mai ieșise din pușcarie de când a atacat în tribunal, cu un cuțit artizanal, un gardian. A decis că vrea măcar o plimbare cu duba la instanță și a descoperit că visul i se poate realiza doar dacă deschide cuiva un proces. Și mi l-a deschis mie.

Întai am fost citată la Secția 6 de poliție.  Am dat declarație, explicând de ce l-am făcut ”Criminal Odios”. Polițistul a închegat un dosarel pe care l-a trimis procurorului, cel în măsură să decidă. După vreo câteva luni, am primit hârtie acasă că nu mă fac vinovată de vreo faptă penală. Dar cazul nu a luat sfârșit.

După alte două luni, Criminalul Odios m-a dat în judecată direct la instanță. Atunci a început jocul hârtiilor. Citații, termene peste termene. Judecătoria, într-un final, a dat soluția de respingere a acțiunii condamnatului. Odiosul însă nu s-a lăsat. A făcut recurs la Tribunal.

Din nou mersul hârtiilor. Poștașul mi-a tot adus plicuri cu antet. Mi-am luat avocat.

Până la urmă, totul a durat un an și 3 luni. Toate acțiunile astea au costat bani. Evident, cei mai mulți au fost de la buget: retribuții pentru polițist, procuror, judecători, grefieri, corespondență.

Să nu credeți că azi este altfel. Funcționează aceleași proceduri.