Se vorbeste frecvent despre simbolurile de astazi si de ieri ale Capitalei.

Consumator hulpav de mitologie neoficiala si legende urbane cu tâlc, bucuresteanul ajuns in centru isi ridica ochii si da peste doua obiecte care-i stârnesc glanda umorului. Unul e bila de pe cladirea veche a ASE-ului, celalalt aschia infipta de Alexandru Ghildus intre Palatul Regal si fostul sediu al Senatului.

O gulie si o ghi(l)dusie. Prima a dat nastere unei presupuneri malitios-sexiste (o stiti, nu e cazul sa insist, mai ales acum, când pe cerul scandalurilor noastre zboara atâtea - pardon - pasarici), a doua a strâns deja o serie de porecle nemagulitoare: teapa, scobitoarea cu maslina, cartoful violat, cacareaza pe catarg etc. Ambele simboluri au parte de contestari.

Voci lucide protesteaza si invita la cumpatare. Nu orice poate fi simbol al Capitalei. Bila de pe ASE, in jurul careia roiesc aluziile la desfrâul sexual din amintita institutie, si monumentul lui Ghildus, o ofensa la adresa bunului-gust (de inspiratie braziliana, din ce povestesc arhitectii), nu se califica pentru un rol atât de pretentios.

Sunt de acord. Si tocmai de aceea propun sa ne coborâm privirile si sa alegem drept simbol bucurestean al tranzitiei un obiect asupra caruia nu cred ca am insistat destul: scara rulanta. Scot din calcul sediile sau mallurile unde aceasta mândra cucerire a tehnicii a inlocuit cu totul scarile pe care urci prin forte proprii si ma opresc asupra spatiilor unde ambele variante de ascensiune sunt posibile: magazinele obisnuite, pasajele pietonale, statiile de metrou.

Oricine a trecut prin aceste locuri stie ca scarile rulante sunt grozave, dar au un neajuns: nu ruleaza. Ele par incremenite neputincios, ca si cum bagheta unui scamator pehlivan le-ar fi condamnat pe veci la nemiscare.

Unele au ruginit, altele arboreaza rânjetul metalic al unor creaturi din distopiile cinematografice. In anumite magazine, cumsecadenia directiunii dicteaza o concesie cu sens unic: functioneaza doar scarile care urca. Pentru coborâre, toata lumea - de la plodul strunit anevoie de mama pâna la adultul cu discopatie - e invitata sa-si exerseze musculatura.

Cel putin la fel de capricioase sunt scarile de la metrou. Am vazut statii in care ele au fost deja muzealizate. Oamenii nu se mai incumeta nici macar sa puna intrebari despre eventuala lor redare in folosinta. Isi dau seama ca sunt victime ale unei fatalitati care-i depaseste si prefera s-o ia la vale sau la deal fara sa stea pe gânduri.

Exista si locuri unde scarile rulante de la metrou sucomba inexplicabil, la câteva zile dupa ce tocmai au iesit din reparatie. Ele sunt transformate in santier de angajatii care se prezinta constiincios la datorie, se plaseaza la cele doua capete ale scarii, deschid o trapa, gâdila niste butoane, striga vesel unii la altii, iar apoi scot pachetelul cu mâncare si combustibilul lichid.

Intre timp, calatorii asudati ies din garnituri târând bagajele dupa ei, se uita cu o speranta curmata iute spre locul unde ar trebui sa se afle salvarea, injura scurt si infructuos, dupa care se opintesc si urca pe picioarele lor.

Cu siguranta insa, unul dintre simbolurile cele mai graitoare ale Capitalei in tranzitiei il reprezinta scarile rulante din Pasajul Universitatii, defecte de pe vremea lui Ceausescu si functionale cam doua-trei saptamâni din cei saptesprezece ani si jumatate de dupa 1989.

Ingânam „Stairway to Heaven”, „Un om pe niste scari” sau „Luna da-mi o scara de matase”, insa nu putem profita de lucrurile simple, accesibile altora. Când sa punem piciorul pe scara, dam cu ochii de panoul pe care scrie „Trecerea oprita”. Si ne piere cheful.