Ma uit rar si pe sarite la "Megastar", concursul de descoperire a glasurilor tinere care - conform cliseului - "bat la portile afirmarii".

In fiecare weekend, platoul de la Prima TV e inundat de fete al caror drum prin noapte arata la fel: se duc la culcare Beyonce, se viseaza Christina Aguilera si se trezesc Jennifer Lopez.

Firesc, baietii sunt mai slab reprezentati. Pe de o parte multi aspiranti la glorie aleg fotbalul, pe de alta modelele masculine din muzica noua sunt mai putine si stau sub dominatia lui Justin Timberlake.

Petrec totusi cateva zeci de minute la „Megastar”, iar asta mai mult ca sa-mi confirm o banuiala: ca realizatorii mizeaza pe contrastul ironic dintre titlul spectacolului si recolta culeasa aproape in fiecare episod. De aceea, cel mai interesant lucru din emisiunea prezentata de Andreea Raicu mi se pare intalnirea dintre augmentativ si diminutiv. Dintre „mega” si „mini”. Caci multe concurente vor sa ajunga megastaruri, dar din gatlej abia daca le iese o minivoce.

Afirmatia de mai sus nu are nimic malitios, desi intregeste portretul-robot al vedetei feminine in devenire: corp frumos, haine putine, prietesug cu un obisnuit al solutiilor laturise - „stiu pe cineva care poate sa te ajute” - si calitati vocale cat un nisetru la imperechere.

E o rasturnare a criteriilor pe care juriul de la „Megastar” o observa si o acuza. De aici imaginile de la preselectie, unde faulturile asupra retinei merita uneori cartonas rosu si trei zile de munca in folosul comunitatii pentru nulitatea lacoma de faima. De aici figurile grotesti, sanctionate - paradoxal - tocmai prin ceea ce isi doreau mai mult: expunerea publica. De aici exasperarea si ironia acida care se revarsa uneori dinspre juriu. Fiindca membrii sai nu fac parte din cenaclul urechistilor. Ei se prezinta la intalnire cu autoritatea celor pentru care muzica nu inseamna atletism scenic, gesturi descreierate, smulgerea parului si ochi dati peste cap. Prin contrast, daca-i pomenesti unuia dintre tinerii concurenti de ambitus, risti sa fii intrebat ce os mai e si asta.

Chiar daca respecta reteta unui produs facil, „Megastar” nu e doar trambulina prezumtiva a unor tineri spre ipostaza de vedeta, ci si un bun instrument de evaluare pentru telespectatori.

Concursul te ajuta sa vezi impostura la lucru si sa constati ce usor se raspandeste molima veleitarismului. Nu trebuie sa fii un virtuoz al cititului printre randuri ca sa vezi ca dincolo de conventia spectacolului se afla o bine-venita intentie critica.

In lumea lui 2007 vedetele se fac, nu se nasc. De acord, dar asta nu inseamna butaforie goala, adica forma fara fond, ci fructificarea unei Inzestrari, cizelarea unor calitati si rafinarea unor valori. Nu intamplator, starletele cu sex-appeal si fara glas de la „Megastar” se bucura de tratamentul vestejitor al juriului.

Si nu intamplator printre castigatoarele concursului s-au numarat tinere care stiau sa cante, chit ca n-ar fi intrat nici cu bilet platit la concursurile de Miss. Sigur, asta nu inseamna ca trebuie sa arati ca un sifonier si sa porti rochii de pension interbelic. Inseamna pur si simplu ca, daca te visezi vedeta muzicala, trebuie sa ai voce si eventual corp. Niciodata invers.

Sambata trecuta, ochii mi s-au oprit asupra unei domnisoare pe nume Isabela, care a fost la un pas sa lipeasca pe figurile juratilor expresia unor oameni loviti de dambla. I-am vazut trecand impreuna de la amuzament la iritare, de acolo la buimaceala si mai departe la frica. Dupa ce Isabela a terminat de... ma rog, de cantat, cei patru au scos un suspin care s-a simtit prin ecran, inainte de a-si da cu parerea despre calitatile concurentei. Aura Urziceanu a comentat esopic („Ai un corp superb, draga mea, iar rochia asta iti sta tare bine”), Virgil Iantu a renuntat la subtilitati („Cand ai deschis gura ma asteptam sa iasa ceva, dar cand colo, nimic”), Adrian Despot a propus o schimbare de cariera („Ai face bani in serviciile secrete; cum ar da peste un prizonier rezistent, cum l-ar ameninta ca te cheama sa-i canti”), iar Razvan Mazilu a rezumat performanta coregrafica a concurentei („Daca mai fugeai un pic pe scena, terminai de sapat santul si aveai unde sa te ascunzi”). Va asigur ca au fost indulgenti tuspatru.