Mă uit foarte rar pe paginile cu necrologuri ale ziarelor. Iar când o fac, îmi vin în minte două lucruri: îndemnul lui Diogene Laerţiu ("Despre morţi numai de bine") şi un vers pe care, mărturisesc, nu mai ştiu cine l-a scris ("Fiecare om când moare este împărat").
Cele două citate întemeiază un exerciţiu de făţărnicie multiplicat de sute de ori pe zi, după cum stă mărturie pagina ziarului. Ori de câte ori moare cineva, faptul este prezentat drept o pierdere ireparabilă pentru omenire. Nu pentru familia sau prietenii defunctului, ci pentru rasa umană în ansamblu. Stilistica ferparului are, dincolo de solemnitatea impusă, o doză zdravănă de ipocrizie. Cine citeşte o mie de asemenea anunţuri e silit să-şi pună o întrebare de logică elementară: Dacă toţi oamenii care părăsesc lumea asta se prezintă atât de bine, de ce lumea ca atare arată atât de rău?
Îmi vine să spun, din ce în ce mai des, că vorbele lui Diogene Laerţiu sunt interpretate ad litteram şi fără filtrul raţiunii. „De mortuis nil nisi bene“ nu trebuie perceput ca obligaţie de a-i îmbrăca în elogii pe ticăloşi doar fiindcă nu mai respiră. Nimeni şi nimic nu ne poate cere să redactăm omagii la mormântul secăturilor, pedofililor sau ucigaşilor. Chiar şi în faţa unei duceri fără întoarcere, se cuvine să rămânem lucizi. Or, lucrul ăsta nu prea se întâmplă. Ipocrizia de rit postum funcţionează fără întrerupere, cu avântul inerţial pe care i-l dau decenii, dacă nu secole de exercitare. Cunosc situaţii în care familii care şi-au tratat cu indiferenţă diverşi membri zeci de ani s-au sufocat de durere tipărită cu bold şi chenar după ce le-au constatat decesul. Şi nu era vorba de interese imediate (o moştenire), ci de simpla aliniere în rândul celorlalţi prefăcuţi.
O altă categorie îi cuprinde pe marii vinovaţi pentru care se găsesc forme şi convenţii de reabilitare postumă. O logică avariată, dacă nu schizoidă de-a binelea, guvernează acest tip de comportament. Cât timp trăieşte, torţionarul care bate în beciuri, smulge unghii şi te ţine nedormit nopţi la rând e o bestie subumană. Un rebut respingător. După ce moare, el se lasă drapat în falduri tricolore şi devine patriot. Cât timp trăieşte, invalidul care îşi pisează familia cu pretenţii absurde e un egoist incurabil, o povară pe care-ţi vine s-o arunci pe geam de trei ori pe zi, un blestem pe care nu ştii ce-ai făcut să-l meriţi. După ce moare, el se dă de trei ori peste cap (la figurat, vezi bine) şi se transformă într-un crin de o angelică perfecţiune. Într-un albatros care mângâie aerul cu aripile. Discursul celor din jur se modifică radical - ceea ce nu le e foarte greu naţiilor antrenate pentru potemkiniade şi acrobaţii conjuncturale. Obida, resentimentul şi furia dispar ca prin minune. În locul lor se instalează o jale comandată cu un pocnet de degete. Ea durează cât e nevoie şi creşte în intensitate conform audienţei.
Indiferent câte necrologuri citeşti, sentimentul e acelaşi: toţi cei care mor sunt sanctificabili. Unul e „om de o aleasă omenie, tată de familie impecabil“, altul „coleg de înaltă ţinută şi prieten nepreţuit“. Sunt tot mai rare anunţurile însoţite de un simplu „Dumnezeu să-l ierte“. Ba mai mult, având în vedere palmaresul teluric al răposaţilor, Cel de Sus nici nu prea mai are ce ierta. O singură enigmă rămâne nedezlegată. Dacă toţi cei care au părăsit lumea asta au fost pioşi, boreali şi imaculaţi, cum se face că avem în continuare războaie, trădări şi puşcării?
Recomandările noastre
