Așa cum cel mai bine cunoști un om abia după ce-i afli defectele, cel mai bine cunoaștem un timp și un loc după distribuția păcatelor oamenilor săi.
Întotdeauna, o societate va suferi de toate păcatele posibile – oriunde sînt oameni, fenomenologia răului se va manifesta în toată gama ei. Oriunde și oricînd există și hoți și criminali și intriganți și idolatri și escroci și lacomi și trufași etc. Însă, decisiv pentru chipul unei epoci, îmi pare a fi predilecția pentru un păcat sau pentru altul. Într-un interval de timp unele păcate sînt mai prezente decît altele, deși niciodată nu lipsește nici unul. Ca și cum oamenii preferă mai degrabă, să zicem, să fure decît să omoare, sau să idolatrizeze decît să rîvnească la ce-i al altuia într-un anumit episod al istoriei lor. Așa cum într-o epocă se impune un anumit gust estetic, se impune și o voluptate particulară pentru un anumit păcat din lista păcatelor. Spiritul oricărui timp are în el un păcat preferat.
Ei bine, care este păcatul cel mai prezent în timpul nostru? Nu vă repeziți să strigați hoția, sub impulsul buletinelor de știri. Dacă toată presa vorbește despre hoți (fiecare despre alți hoți, după cum se poate ușor vedea) și românimea toată este exasperată de dimensiunea acestui fenomen, nu înseamnă că este și cel mai răspîndit păcat al momentului. Înseamnă, doar, că este cel mai enervant. Dar asta nu înseamnă că e și cel mai răspîndit. Oricît ar fi de întinsă hoția, am impresia că este un alt păcat care o covîrșește. Și, așa cum se întîmplă adesea, este și păcatul despre care se vorbește cel mai puțin, este păcatul pe care îl tratăm cu cea mai mare indulgență – cu atîta indulgență încît, adesea, nici nu-l percepem ca fiind un păcat. Vedeta păcatelor românești nu e hoția, ci mărturia strîmbă împotriva aproapelui. În România, totuși, hoții nu sînt majoritari. Dar bîrfitorii, delatorii și intriganții, răii și șerpii, da! În România, fenomenul calomniei, al vorbei rele, al mușcăturii veninoase este atît de răspîndit, încît nici nu mai e perceput ca un păcat. Chiar dacă încalcă a IX-a poruncă a Decalogului.
Prezențele tv ale oamenilor politici sînt apreciate în cadrul partidelor din care ei provin după răutatea atacului la adversar. A fi ”bun” la televizor înseamnă, în logica de ”comunicare” a partidelor noastre, să fii în stare să înjuri coerent și acid pe adversar, să-l hărțuiești cu acuze, să-l demaști fără oprire. Nu există nici o preocupare pentru adevăr, nu există nici un răgaz pentru înțelegere, nu există nici o ezitare: libertatea declarațiilor politice e totală, prin urmare poți abuza de ea spunînd orice despre adversarul tău. Se și spune că, dacă ai stomac pentru politică, înseamnă că poți încasa oricîte calomnii fără să te afecteze prea mult. Piele groasă. Să poți încasa, dar să și poți da. Mărturia strîmbă împotriva aproapelui este pîinea zilnică a politicianului. I-o iei și nu mai are rost pe lume.
Dar fenomenul nu este limitat doar la competiția politică. Bîrfa rea, șopîrla, intriga, ”strîmba”, ”talpa” sînt de rigoare în toată lumea românească. În comerț și-n economie, în cultură, în universități și licee, în sport și în administrație – peste tot! A obține o susținere discretă și o vorbă bună este tot mai greu, a te pricopsi cu o ”contrapilă” este din ce în ce mai ușor. În 1901, Caragiale a publicat o cunoscută schiță intitulată ”Infamie”. Autorul cere o recomandare unui amic de-al său, amic la rîndul lui cu cineva de la care atîrnă o decizie importantă pentru autor. Acesta i-o dă cu dragă inimă, sub forma unei scrisori către decident. Îi citește scrisoarea în față. Este elogioasă, măgulitoare pentru autor și plină de căldură. Apoi o bagă-n plic, lipește plicul și-l dă autorului să-l ducă la destinatar. Pe drum, un incident face ca autorul să poată citi scrisoarea. Amicul scrisese celui de la care atîrna decizia exact invers decît citise. Nu era ”o pilă”, ci ”o contrapilă”, nu erau elogii, ci dispreț și antipatie, nu era un sprijin, ci un avertisment către decident, nu cumva să-l ajute pe purtătorul scrisorii. Fenomenul calomniei în șoaptă, pe din dos, există de mult timp în societatea noastră. Dar, după 1990, a erupt fenomenul mărturisirii strîmbe publice și vehemente, cu aplomb și chiuituri. Nu de puține ori, cu versiunea sa penală: plîngerea sau denunțul. Dacă hoția este, totuși, negativ valorizată de cea mai mare parte a oamenilor, mărturisirea strîmbă este privită pozitiv de mai toată lumea. Cel mai adesea, ea se salvează printr-o explicație machiavellică (e parte a unei strategii care duce spre bine) sau cu invocarea libertății (așa mi s-a părut mie, așa cred eu, așa știu eu). Suferința pe care mărturisirea strîmbă o poate provoca aproapelui este cu mult mai mare decît paguba unui jaf de zeci de milioane de euro din bugetului de stat. Și totuși, mărturia strîmbă nu ne revoltă deloc.
Recomandările noastre
