Unul dintre cei mai carismatici și mai iubiți toboșari români din toate timpurile, cel care s-a numărat printre fondatorii formației Phoenix, Liviu Lipan Țăndărică, s-a confesat redactorilor Evz. Reîntors în țară în 2000, după surghiunul auto-impus în Germania, percuționistul este de părere că în România zilelor noastre, ca să fie promovat, artistul trebuie să dea înapoi ceva din ceea ce i se oferă ca plată pentru prestația sa muzicală. „Rockul nu a murit. Sunt foarte multe formații tinere cu apetit pentru genul ăsta de muzică și talent cu carul. Nu sunt promovate, însă, și sunt condamnate la anonimat. Totul pentru că nu vor sau nu pot - pentru că încasează sume prea mici – să dea șpagă pentru a se afl a pe scenă”, a mărturisit Țăndărică reporterului EVZ.

- Evenimentul zilei: - Maestre Țăndărică, să începem cu începutul...

- Ovidiu Lipan Țăndărică: Domne’, începutul e istorie. (râde). A fost cândva Phoenix. Cel din care am făcut și eu parte. S-a destrămat, apoi s-a înfiripat la loc. Cu alții în locul nostru. Sigur că noi, cei care am făcut parte din linia întâi, încă de la origini, ne-am menținut într-o altă formulă. Fiecare cum s-a descurcat. Încercăm în continuare să fim prezenți pe piața muzicală românească și internațională... Spun internațională pentru că o mare parte din oamenii smart care au dorit și care au petrecut generații întregi alături de muzica pe care am făcut-o în anii ’70 începând cu Roșu și Negru, Nancy Brandes - chiar acum am venit din Israel unde am avut o întâlnire și am discutat să preconizăm un eveniment aniversar Roșu și Negru cu el și ce a mai rămas - sunt acum în Diasporă. De acolo de unde continuă să ne iubească și să ne asculte muzica. Așadar, tot în domeniul muzicii lucrăm, dar pare-se - ca în orice domeniu - că totul este legat de starea societății. În sensul politic, în sensul că suntem influențați de toate problemele care nu au fost gândite la timp și care au intrat întrun circuit anarhic al lucrurilor în care trebuie să ne întoarcem și să o luăm iarăși de la capăt. În România ultimilor ani, fiecare a făcut cum a vrut lucrurile. Nu s-a făcut o analiză cu cap a ceea ce trebuie să se întâmple în România după ’90. Orice s-a făcut în țară, s-a creat o caracatiță în jurul acelui fapt și a sfârșit prost. Sunt generații întregi care nu au un punct de reper. Cultura nu a fost susținută. Și nici acum nu este. Spre exemplu, când vorbim despre rock-ul de acum, vorbim despre foarte multe formații care sunt bune, dar nu sunt susținute... Ca atare, nu există pe piață. Nu atât cât ar trebui să existe...

- De ce credeți că se întâmplă asta? De ce nu sunt susținute?

- Păi, ca multe alte lucruri din cultura românească, nu sunt susținute pentru că, cel puțin asta este prima impresie, este greu să investești, să promovezi cultură, în parcuri, pe tarlale și pe tăpșanuri și în toate satele în care wc-ul este încă în curte. Apropos de asta, mulți spun că Bucureștiul nu e România. Că imediat după Capitală, începe Evul Mediu. Un Ev Mediu care reflectă mai mult adevărul despre România. Omenii trăiesc pe muchie de cuțit, în condiții improprii. Sunt departe de civilizație. Și cel mai bun exemplu este wc-ul din curte. 30 la sută din populația României încă are wc-ul în curte. Ce pretenții de cultură să ai?...

 

Facem negoț cu cultura

- Să înțeleg că, încet dar sigur, ne ucidem cultura? Pentru că nu am dus lipsă, totuși, de așa ceva, cu toate wc-urile noastre din curte...

- Nu, nu! E prea mult spus „ucidem cultura”. Cred că mai degrabă, facem negoț cu ea. Trăim într-un sindrom de manipulare permanentă în care se promovează trupe, formații care pare-se că dau și ceva înapoi. Din gajurile care le primesc. Sunt pe înțelegeri, pe grupări... Ce să vă spun? Publicul simte asta. Și nu prea mai vine la evenimente... Să faci acum educație culturală unei generații care iarăși va fi de sacrificiu e greu... Deși, generația asta va trebui să ducă mai departe identitatea și cultura românească. Generația asta va trebui să se regăsească în cultură. Or, dacă nu ai cultură, cum să o faci? Cum să te regăsești? În ce, mai bine spus?

- Raportând la ceea ce se întâmplă acum în muzică, în cultură, la modul general, una dintre cele mai iubite formații din toate timpurile, Phoenix, din care ați făcut și dumneavoastră parte, credeți că s-ar mai bucura astăzi de faima de atunci? Ar mai prinde la public?

- Nu știu dacă ar mai prinde acum. Phoenix-ul avea mesaje foarte clare. Transmitea ceva. Cu adevărat important. Publicul se regăsea în acel mesaj. Îl adora pentru că îi vorbea de libertate pe care nu o avea și după care tânjea. Acum are toată libertatea din lume. În plus, oamenii au preferințe. Nu toți se dădeau în vânt după rock sau folck. Ne iubeau pentru că vorbeam pe limba lor.

- Cu toate astea ați fost obligați să luați drumul pribegiei …

- Da, așa a fost să fie. Dar am făcut-o nu pentru că am vrut, ci pentru că am fost obligați. Când am plecat în 77, era întuneric în România. Eu primeam informații în Germania cu carul. În perioada în care Helmut Schmidt a fost cancelar al Germaniei, am fost foarte bine primiți. Mulți dintre noi și-au făcut familiile... am primit și cetățenie... Eu am fost printre primii care s-au întors imediat după ’90. Am avut dorința asta pe care nu credeam să mi-o mai pot îndeplini. Am rupt orice legătură după plecare ca să nu le fac alor mei greutăți. De altfel, când m-am întors mi-am căutat familia... Muriseră cei mai mulți. Am rămas siderat pentru că nici măcar cruci la morminte nu aveau. A fost cumplit. Oricum, fiecare dintre noi a rămas cu sufletul aici, în țară, în tot răstimpul cât ne-am aflat în Germania. A fost dorul acela mistuitor de meleagul natal. Eu am trăit foarte intens sentimentul acesta. Partea bună este că din dorul ăsta s-a născut o anumită muzică în care vorbeam de sate, de mirosul de fân, de porumb, vara, de multe altele. Vorbeam de țara mea...

Să ferească Dumnezeu să iasă românul din pădure!

- În foarte multe din melodiile dumneavoastră se vorbea nevoia românului de a rupe lanțuri și bariere. Credeți că se simte nevoia haiducului de odinioară?

- Am spus printre rânduri că anarhia întodeauna a provocat stări radicale care nu au dat bine României. În momentul ăsta politica nu mai este de mijloc. E doar o bătălie feroce de care pe care... Sunt curios ce se va întâmpla cu România în următorii 20 de ani. Nu văd deloc bine țara asta. Poate că da, e nevoie de haiducul de odinioară. Asta nu înseamnă că noi trebuie să creăm discordie. Știi cum se spune că peștele de la cap se împute. Întotdeauna, de acolo, de la capătul peștelui vin informații care bulversează și crează neliniște. La acel capăt de pește e problema... Dacă vrem să avem liniște, trebuie să găsim, mai ales politicienii care sunt la manșă, o direcție care să aducă pace în sânul maselor. Cred că acum, în România, e liniștea dinaintea furtunii. Românul, când iese din pădure, să te ferească Dumnezeu...

- Credeți că va dura mult până va ieși din pădure?

- Depinde cât de deasă e pădurea (râde).

Mii de kilometri, doar în chiloți, ghemuit în boxă

- Câte ceva despre momentul memorabil al evadării din 1976?

- Cred că cel mai în măsură ar fi Nicu Covaci să vă povestească că el a fost unul din oamenii foarte activi… să fim împreună și să găsim soluția de a cânta și afară. A depus eforturi foarte mari ca noi să putem intra în boxe, să ne scoată din boxe. Că aveau, nu știu, vreo 20, 30 de șuruburi. La fiecare graniță trebuia să intrăm în boxă, înfileta șuruburile, pe urmă, iarăși, le scotea că trebuia să ieșim, și tot așa. Țin minte că stăteam în chiloți în boxă că nu se putea altfel. Te înăbușeai. În fine, au fost niște eforturi mari pe care le-a despus Covaci și are toată aprecierea mea pentru asta. Grupul nostru a rămas în memoria rock-ului românesc foarte profund ancorat. La urma urmei, suntem artiști cu toții. Multe formații de top au fost destrămate. Membrii lor nu și-au vorbit ani la rând și uite că acum cântă împreună din nou… Axl Rose, Die purple, The Rolling Stones, la fel... Bine, sunt împreună decât pe scenă. E un bussiness, dar totul e legat și de o dorință a publicului pentru că, până la urmă, nu o faci neapărta pentru bani. O faci și pentru publicul care te-a onorat și care a trăit, generații întregi, cu muzica ta... Desigur că ar fi dorința multora să ne revadă pe o scenă împreună. Ăsta e adevărul... Muzica e vie și nimeni nu pleacă de acolo de unde îi e drag să stea. E o vorbă populară „nu pleacă câinele de la măcelărie!”. Cred că, în cazul nostru, al celor de Phoenix, fiecare a vrut să își facă propriile proiecte. O chestie de ego, dacă vrei. Eu unul am fost foarte ancorat în ceea ce am făcut. Și am realizat niște albume foarte frumoase de care chiar sunt mândru și multă lume le ascultă cu plăcere și acum... Și diferite alte proiecte. În rest, manipularea asta continuă și adevărul sub o formă absurdă care se transmite încontinuu bulversează și lumea simte că ceva nu e înregulă. Din 2000, am ales să trăiesc în România și simt toate fluctuațiile astea energetice ale unui popor care după atâta amar de vreme a rămas captiv unei îndoctrinări tâmpite.

 România nu a avut o educație capitalistă. D-aia a dat-o în bară după Revoluție

- Când v-ați întors, definitiv, în țară în 2000, era tot întuneric în România?

- A fost un moment foarte interesant pentru că a fost și schimbarea de secole. Era o altă emulație cu o energie extraordinară. În anul 2000, începea să se creeze o stare de bine și în România. Cu timpul însă s-a prăbușit tot. Asta e meteahna noastră. Suntem foarte preocupați să trăim doar pentru noi... Nu am avut nici un fel de educație capitalistă... Nu ne-am dat răspunsuri la întrebări simple: „ce înseamnă democrația”, „ce înseamnă capitalismul?” și, poate, de aia am și dat-o în bară. Sigur, pe de o parte, e uman pentru că și în Germania se întâmplă ca vecinul să se uite la ce mașină și-a luat cel de peste gardul lui, de unde și cum. Chiar dacă la ei capitalismul e în floare. Nu e, totuși, cu dat la gioale, cu să moară capra vecinului... Dar și acolo există curiozitatea... Românul de după ’89 se iubește prea mult pe el. E egoist. Și asta nu are nici o legătură cu ce am trăit eu în perioada de dinainte de ’90 în care exista un respect pentru valori, pentru țară, pentru neam. Poate se întâmpla asta și din cauza regimului ceaușist de atunci care te unea într-un fel sau altul. Acum fiecare își alege să trăiască așa cum vrea, să facă ce vrea...

În următorii 20, 30 de ani, va fi prăpăd

- Se spală bani publici din muzică? Anul trecut Municipalitatea a alocat milioane de euro spectacolelor în aer liber?

- De ce nu? Se întâmplă multe astfel de lucruri, dar nu ies la suprafață. Sunt bine ținute sub cheie pentru că nimeni, din cei care le provoacă, nu dorește să își facă probleme lui sau nu știu cărui partid. E foarte greu să ai o viziune dacă nu ai un sistem construit pas cu pas. Se lucrează pe la spate, se fac trocuri, se dau șpăgi, se manipulează. Ți se transmite o altă stare, vezi Doamne că ăsta nu e cu ăla, ăla nu e cu ăla, dar de fapt totul e aranjat și o mână spală pe alta, iar amândouă obrazul.

- Erați tineri și rebeli și ați reușit să creați un adevărat curent în anii 70. Ce părere aveți de tinerii din ziua de azi?

- Tinerii pleacă. Mulți au făcut-o deja, iar puținii care au mai rămas parcă nu mai au vlagă. Se lasă duși de val. Eu nu văd bine lucrul ăsta. În România, în următorii 20, 30 de ani, va fi prăpăd din punctul ăsta de vedere. Globalizarea e foarte mare. E mare lucru să poți să perpetuezi cultura, obiceiurile, datinile care sunt primordiale pentru un popor. Iar al nostru pare că se duce de râpă. Pentru că nu o să mai ai cu cine. Nici pentru cine.

- Cum stă România astăzi la capitolul cultură?

- Eu sunt în vărsător. Am premoniții. Totdeauna am încercat să exprim firescul. Persoana mea m-a interesat mai puțin până la urmă. Ăsta e adevărul. Eu am o lume în care trăiesc, iar cu mine mă simt foarte bine. Ca să respiri un aer încărcat cu atâta negativism, bulversare, turbulențe de transmisie, manipulare... De dimineața până seara, dacă ești atent, asta se întâmplă, se umflă gogoașa, se trage spuza pe turta celui interesat. Nu avem continuitate și ăsta e un lucru, cred eu, foarte grav.

Moromete de acum nu dă doi bani pe politică

- În ceea ce mă privește, mafia din România mă dezgustă. Eu pot oricând să aleg să plec din nou. Dar nu o să ajung niciodată la o stare în care dezgustul să atingă paroxismul și să mă detemine să iau măsura radicală a plecării definitive din România. Eu iubesc țara asta. Mă gândesc că ceva o mai ține în viață. Satul, poate. Omul simplu din mediul rural. Care își îndeplinește misiunea lui casnică și nu mai dă doi bani pe politic. Moromete de acum nu mai e ăla din cartea lui Marin Preda. Poate să stea în cap, poate să facă ce vor ei ăia de sus, el se duce și își hrănește găina, face ce poate pe lângă casă și asta îi transmite o stare de relaxare, îl ține în viață. Îi crează un anumit echilibru. La sat, într-o anumită formă, România are continuitatea ei acolo. Pe culoarul ăsta. În rest, Dumnezeu cu mila. Scapă cine poate!

Artistul din ziua de azi iubește banul. Noi iubeam arta

- Care a fost cheia succesului în cazul dumneavoastră?

- Debutul poate fi de multe ori o întâmplare, dar este de fapt o certitudine. Pentru că nimic nu se naște fără foc. Dacă ești născut să faci ceva și ți-a dat să faci lucrul ăsta, ți-ai găsit vocația și te împlinește, și îți crezi cu eul tău un echilibru și muncești pentru că iubești ceea ce faci, ajungi la performanță și cucerești publicul indiferent de domeniul în care activezi. Reușești să transmiți o energie care nu este obișnuită. E altceva.

- Ce îi lipsește artistului din ziua de azi pentru a face performanța pe care ați realizat-o dumneavoastră?

- Interesul pentru ceea ce face. Poate că își iubesc meseria, dar interesul forumului care ar trebui să gestioneze cultura, arta, nu mai există. Există interesul pentru bani.

- O întâmplare amuzantă din cariera dumneavoastră?

- Amuzantă? Nu știu. Eu sunt un tip căruia îi place să se amuze. Așa că tot ce mi se întâmplă e amuzant. Știi, fiecare când acordă un interviu unei publicații importante, cum este Evenimentul zilei, încearcă să se prezinte într-o lumină cât mai bună. Să își facă reclamă. Ei, eu exact asta nu vreau să fac și asta mi se pare al naibii de amuzant.