Intensitatea vieții senzoriale a ființei umane nu e puțin lucru, ci include încă o forma de asemănare cu Dumnezeu Creatorul. Omul e crâmpeie de eternitate, ruptă din Cer și crescută aici pe pământ, într-o importantă călătorie, presărată cu bucurii și cu încercări. 

Arta este maximul palpabil pe care lumea l-a putut așterne spre luare aminte. Arta cuprinde epopei ale altor timpuri, țesute cu sentimente, frământări, căutări și năzuințe ale celor ce au fost înainte de noi. Așadar, mai presus de toate, ea relevă o formă estetică de comunicare, diferită de cea pe care o propune știința. Fiindcă artele sunt poteci care străbat cotloanele încurcate ale istoriei, pentru a ajunge de la inimă la inimă.

Exceptând formele clasice ale esteticii, pe lângă artele plastice, literatură, muzică, există o ramură mult mai tânără care a reușit să impresioneze la nivel mondial. În ziua de azi, nimic nu este mai apreciat și mai hrănitor decât cinematografia. Anual se realizează o plenitudine de filme noi, destinate publicului însetat de a evada din realitatea cotidiană. Un tremur, un surâs și mixtură de trăiri paradoxale. Toate oferite spectatorului aflat în fața unei opere cinematografice. 

Făcând o buclă în timp, revenim în anul 2006, când regizorul Pavel Lungin a realizat o artă de excepție, care a șocat până în străfunduri auditoriul. ” Ostrov”, filmul rusesc înscris pe paginile aurite ale cinematografiei ruse, un semnal de regăsire în noi înșine!

Pelicula debutează cu o scenă din Al Doilea Război Mondial, anul 1942, când un marinar pe nume Anatolie și căpitanul său Tihon încarcă noaptea niște cărbune, dar sunt prinși de inamicii naziști. Aceștia vor să îi omoare pe amândoi, însă unul din soldați îl pune pe Anatolie să își împuște camaradul, care va cădea în mare. Următoarea zi Anatolie este găsit și ingrijit de monahii unei mănăstiri din apropiere.

Ulterior, acțiunea se mută în anul 1970, când îl găsim pe protagonist la aceeași mănăstire, ca unul din membrii obștii. Fundalul înfățișat în nuanțe sobre și cenușii, absența detalierii clasice a sentimentelor, peisajelor și decorului oferă filmului o conotație originală. Totodată, acestea sporesc atenția spectatorului asupra esențialului: Puterea pocăinței autentice și a iubirii sincere față de cei asemeni nouă.

Pe parcursul desfășurării acțiunii, apar câteva episoade care au rolul de a releva pocăința părintelui Anatolie față de păcatul săvârșit, acela de a-și ucide fratele. Dragostea tainică pe care el o cultivă în inima sa prin rugăciune apare oarecum în contrast cu comportamentul său excentric și atipic, prin care călugărul se apăra de laude și de aprecierea oamenilor. 

În film, există un personaj, părintele Iov, care nu îl apreciază deloc pe ” ciudatul” Anatolie și este mereu deranjat de felul lui de a fi. Parcursul relației lor este un adevărat model, uneori întâlnit în societatea contemporană. 

Întrebare simplă, dar atat de cuprinzătoare: ” De ce l-a ucis Cain pe Abel?” Este factorul care a pricinuit tulburare în sufletul părinților Iov și Filaret,  sugerând germenele invidiei care deseori se însămânțează în sufletele noastre. Cu toate acestea, la finalul scenariului Iov își cere iertare într-un chip trăitor și sincer, îmbrățișându-l pe Anatolie.

Protagonistul ajunge să urce smerit pe treptele sfințeniei, sufletul său devenind o poartă de comunicare între Dumnezeu și oameni. Părintele Anatolie vindecă și alină inimile rănite, apoi se retrage pentru a-și plânge cu sinceritate păcatul.

Penultimul moment al filmului îl introduce în plan pe Tihon, care a supraviețuit împușcăturii. Acesta își aduce fiica demonizată la renumitul ” stareț” făcător de minuni. La început nu îl recunoaște, însă părintele Anatolie îl cheamă pentru a-și cere iertare și pentru a se elibera de presiune. În rusă, Tihon îi răspunde: ” Te-am iertat demult”, ceea ce ne dovedește încă o dată puterea minunată a rugăciunii curate, izvorâte din inimă.

Ce e Ostrovul de fapt? O insulă ce simbolizează în chip veridic zbuciumul ființei umane rupte și despărțite de originile sale primordiale, adică de Dumnezeu. 

„Acuma în postmodernitate, începe filmul să aibă niște tâlcuri pe care nu le avea în anii 50… sunt mult mai adânci, se pun probleme reale, probleme duhovnicești ale omului… Mă întreb dacă nu e omul care a ajuns de-a lungul istoriei la ultimul impas și dacă nu este filmul un mod în care se poate exprima sfâșierea asta a omului, despărțit de Dumnezeu?” spune părintele Rafail Noica.

Ființa umană postmodernă se înfățișează într-o haină lăuntrică mult mai complexă și mai complicată la nivel psiho-afectiv, decât omul secolului XX. Tragedia ruperii totale de Dumnezeu este ceea ce îi determină o suferință acerbă, simțită sau mascată în diverse feluri. Profunzimea gândirii și a trăirii îi slujește paradoxal, atât ca salvare, cât și ca impediment.

Dar omul care, asemeni lui Anatolie, ajunge să înțeleagă valoarea pocăinței în adevăratul sens al cuvântului, devine liber, mistuind granițele efemerității acestei lumi suferinde și bolnave. A te pocăi înseamnă a-ți schimba mintea, nu doar a plânge pentru păcatele comise. 

Părintele Arsenie Boca spunea faptul că 

„Nu suntem din lumea aceasta și nu trebuie țintuită <<aici >>dragostea noastră.” Prin urmare, odată ce ne-am desprins inima de lume, urcând-o la Dumnezeul care ne-a iubit Cel dintâi, nu putem simți în piept decât pace și liniște. De ce? Pentru ca ne-am întors Acasă, rotunjind o buclă. 

Ostrovul este povestea pe care am primit-o ca dar de întărire. Este o dovadă certă ca „a avea credință”, nu reprezintă o expresie fictivă, ci se aplică în realitate drept un act de curaj și de regăsire a Sensului pierdut.

Un aspect edificator al filmului îl înfățișează scena morții părintelui Anatolie care este încununată de o schimbare totală a decorului. Peisajul se conturează în ton luminos, acompaniat de nuanțe vii și impresionante. Pentru că în Ortodoxie omul devine veșnic, iar moartea nu mai constituie prilej de întristare. 

Tot părintele Rafail mărturisește: „Am impresia că și filmul ăsta este unul din semnele ca înmugureste ceva în lumea noastră, ca ‘vara este aproape‘”.

Ortodoxia nu e definită de un set de reguli anoste, ci Ortodoxia este viață!  

Te-ar putea interesa și: